Nu fac parte dintre cei ce cred că retragerea lui Marian Lupu din PCRM este un proiect comunist. Gestul său rezultă, precum s-a mai spus, din mai multe frustrări – înainte de toate, din aceea de a nu fi fost propus la funcţia de preşedinte, dar şi din altele, acumulate de-a lungul ultimilor ani, când a trebuit să joace rolul fie de executant docil, fie de decor. În sfârşit, Lupu a ieşit „din umbra palmierului”, cum chiar el şi-a caracterizat poziţia pe care o avea în PCRM în raport cu Voronin. Impresia pe care o lasă fostul spicher în aceste prime evoluţii „la lumină” este a unui om care şi-a dorit o schimbare, dar care nu a pregătit deloc această schimbare.
Dacă aceasta s-ar fi produs în alte împrejurări, dacă Domnia Sa ar fi avut timp pentru crearea unei echipe şi ocuparea unui loc pe eşichierul politic, poate că lucrurile arătau altfel. Tot ce face acum este marcat, implacabil, de un aer accentuat de improvizaţie şi grabă. Vedem un om a cărui dorinţă de a încăleca o conjunctură potrivită o sufocă pe aceea de a fi credibil în încercarea de a oferi o alternativă reală. A sărit dintr-un tren aflat în mişcare şi a urcat în altul, care se mişcă la rândul lui, dar afişează morga că a coborât şi a urcat, regulamentar, în gară. Şi-a adunat în pripă o echipă cvasianonimă şi mai presus de orice vrea rezultate imediate. Este ca şi cum cineva ar descinde printre „căutătorii de aur” care muncesc cu migală de ani de zile pentru a aduna o mână de praf aurifer, el vrând să se aleagă cu lingoul cel mare. Pripa aceasta nu poate să nu-i inducă şi electoratului impresia unui „proiect de o singură întrebuinţare”.
L-am văzut în talk-show-ul „Chestiunea zilei” de la „Jurnal TV” şi am mai constatat ceea ce ştiam despre Domnia Sa, şi anume, că este un om lipsit de fermitate, unul care se justifică, care este obsedat în continuare de acurateţea vorbirii mai mult decât de transmiterea unor mesaje percutante. Ilustrează, cumva, ceea a spus Mark Tkaciuk despre el atunci când i-a calificat gestul drept unul isteric. În sensul în care isteric este comportamentul cuiva care, văzând sânge, se dă într-o parte. Or, ştim că Tkaciuk şi Voronin sunt oameni care umblă cu mâinile prin măruntaie fără să se încreţească. Am crezut că aflarea sa în preajma celor doi l-a învăţat ceva, că le-a cunoscut punctele vulnerabile şi ştie să le speculeze. Deocamdată, nu pare pregătit pentru aşa ceva.
În aceste prime manifestări independente, retragerea din PCRM pare să-i depăşească capacitatea de a o gestiona şi exploata. Gestul lui Marian Lupu ar fi putut să reprezinte o lovitură de imagine formidabilă pentru comunişti şi un capital electoral bun pentru Opoziţie, pentru PD în particular. Deocamdată, însă, nu este nici una, nici alta şi probabilitatea repetării destinului lui Tarlev pare mare.
