De Constantin Tănase
Situaţia în care s-a pomenit R. Moldova după scrutinul din 5 aprilie este unică în Europa: puterea de stat a fost „confiscată” prin şmecherii constituţionale de către un preşedinte uzurpator şi un partid uzurpator. Specialişti notorii în dreptul constituţional au demonstrat cu Constituţia în mână că Voronin a comis cea mai gravă crimă împotriva poporului şi a statului – a uzurpat puterea, toate funcţiile în care se află deţinându-le ilegal.
Voronin, un cetăţean de rând al acestei ţări, fără niciun drept, a uzurpat puterea, concentrând în mâinile sale toate funcţiile de conducere posibile: el e şi preşedinte de republică, şi preşedinte de parlament, şi comandant suprem al Armatei… Deşi „expirat” constituţional din toate funcţiile, Voronin continuă să le exercite pe toate… în numele cui? El zice că în numele poporului, dar, de fapt, le exercită doar în numele lui şi al clanului său, intrând astfel în flagrantă contradicţie cu Constituţia, potrivit căreia „nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în numele propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”. Autorul acestei crime, criminalul adică, este V. Voronin.
E o situaţie gravă şi extrem de periculoasă, mai ales dacă o privim în context electoral. Uzurpatorul îşi face campanie electorală având ca mesaj ideea „apărării Patriei”! Incredibil, nu? Uzurpatorul îi îndeamnă să apere Patria de cei de la care a uzurpat puterea! Hipnotizată parcă, opinia publică nu realizează ce se întâmplă. Dar se întâmplă, repet, un lucru extrem de grav: alegerile au loc într-o ţară în care puterea a fost uzurpată de un singur om şi de un singur partid – V. Voronin şi PCRM. Cum pot fi libere şi corecte aceste alegeri? Este foarte ciudată şi atitudinea Europei democratice faţă de situaţia creată: Europa tace, de parcă nu ar vedea că în R. Moldova avem un caz clasic de uzurpare a puterii de stat de către o minoritate agresivă de factură sovietică, dirijată de la Moscova.
În situaţia dată, în poziţia cea mai proastă s-a pomenit Opoziţia anticomunistă. Nu s-a schimbat nimic faţă de scrutinul trecut, Opoziţia nu este admisă la Televiziunea publică, ea nu poate concura cu maşina propagandistică a uzurpatorului. Astfel, ne putem aştepta ca în scrutinul din 29 iulie Opoziţia să acumuleze un număr mai mic de mandate decât pe 5 aprilie. (Îi rog pe optimiştii de serviciu să nu sară în sus şi să ţipe după această frază). Dacă se va întâmpla aceasta, Opoziţia ar putea avea probleme cu propriul electorat, care ar avea ce să-i reproşeze… Ce se va întâmpla aşadar, după 29 iulie, dacă numărul de mandate luate de Opoziţie va fi acelaşi sau mai mic decât pe 5 aprilie? Vom intra, evident, într-un haos, într-un vacuum de putere legală, care l-ar „legaliza” pe o perioadă nedefinită pe uzurpator.
Care e soluţia? Problema nu e simplă deloc, răspunsul nu e la suprafaţă, din care cauză opinia publică, societatea civilă şi partidele politice urmează să se pronunţe tranşant pe marginea acestui subiect. Ne confruntăm cu o stare de lucruri neordinară, care reclamă o altă abordare a situaţiei politice, inclusiv a oportunităţii scrutinului din 29 iulie. Noi vom oferi cu plăcere tribuna celor care doresc să se pronunţe pe marginea subiectului respectiv.
