De Svetlana Corobceanu
Surse care au solicitat anonimatul au declarat pentru Jurnal că la reşedinţa de stat din Condriţa, au început evacuările de bunuri şi de personal. Deşi înţelegeam că retragerea lui Voronin din somptuoasa casă de vacanţă va fi un spectacol ferit de ochii lumii, mai mulţi reporteri şi un operator de la Jurnal tv ne-am deplasat la faţa locului. Ne-am oprit lângă porţile complexului pentru a filma câteva planuri generale, după care intenţionam să mergem să discutăm cu oamenii din localitatea cu acelaşi nume. Simpla prezenţă a unui grup de jurnalişti a stârnit însă nemulţumirea reprezentanţilor pazei. Aceştia ne-au adus la cunoştinţă că trebuie să ne îndepărtăm la cel puţin un km de la intrarea pe teritoriu. La solicitarea subalternilor şi-a făcut apariţia, Corneliu Sârbu, şeful echipei pazei de stat. După ce se asigură că suntem jurnalişti, că nu filmăm şi nu înregistrăm, începe să strecoare ameninţări că dacă nu plecăm, vom fi duşi cu forţa. A fost inutilă încercarea de a-i aminti că de fapt suntem în preajma unei reşedinţe de stat care nici măcar nu e la vedere, ci undeva în sânul pădurii, că suntem înarmaţi doar cu reportofoane, microfoane, o cameră de filmat. Pe parcursul discuţiei nu şi-a luat “ochiul” de la noi camera de supraveghere de la poartă. Până la urmă ştiind de ce sunt capabili oamenii lui Voronin, decidem să nu pierdem timpul.
“Pleacă un boier, va veni altul”
La nici o sută de metri de la intrarea în complex dispare mai întâi drumul în direcţia satului Condriţa. Fâşia asfaltată atât cât să fie văzută prin geamul maşinilor luxoase e înghiţită de un drum “variantă albă”, de-a lungul căruia autovehiculele sunt însoţite de nori pâcloşi de praf, iar pietrele sar ca împuşcate de sub roţi, riscând să deterioreze automobilul ori să lovească vreun trecător. Ne surprinde un pericol legat de pilonii înclinaţi de pe marginea drumului, mai târziu aflăm că în acest sat oamenii au probleme şi cu electricitatea.
Cei mai mulţi dintre locuitorii cu care am discutat se aşteaptă ca temerarul lor vecin să plece. Sunt supăraţi că n-a făcut nimic în aceşti ani pentru sat şi că a interzis accesul localnicilor în pădure, separându-o cu un gard de sărmă ghimpată. “Auzeam sirenele şi ştiam că e acolo, apoi acestea se auzeau iar, şi noi ştiam că el déjà pleacă. Nu avem dreptul să trecem de gard, cu toate că am copilărit în pădurea de acolo şi mai târziu pe timpul lui Bodiul, am lucrat florăreasă. Ni se plătea câte 70 de kopeici în zi. Mâncam fasole cu copiii şi eram conştientă că Bodiul îşi hrănea mult mai bine câinii. Zilnic vedeam cum primeau o raţie de carne. Pleacă un boier de aici, dar va veni altul. Oricine ar fi dincolo, însă nu cred că ar face ceva ca să trăim şi noi mai bine”, afirmă Nina Zagoreanu, o pensionară din Condrita. La rândul său, nea Ion un alt locuitor de aici, ne spune că déjà se aşteaptă ca aici să vină un alt preşedinte. “E timpul déjà. Pentru noi, aici, poate nu se va schimba nimic, dar avem speranţa că în general, venind oameni mai tineri, lucrurile se vor schimba în bine în ţara noastră”. Nea Ion ne spune că simţea prezenţa şefului dincolo după împuşcăturile care răsunau din pădure. Este şi el vânător, dar nu are dreptul să vâneze decât pe câmpuri, iepuri şi fazani. Prindea cu jind sunetele care îi aminteau de adevărata vânătoare la care participa şi el înainte să fie îngrădită pădurea.
Primărie săracă
Sediul primăriei din s. Condriţa e unul dintre cele mai mici, probabil, din Moldova. Într-un cabinet stau două mese, cea a primarului şi a secretarului, şi în altul – cea a contabilului şi a inginerului cadastral. Întrebaţi dacă le-au trecut vreodată pargul careva înalţi oaspeţi de peste drum, reprezentanţii primăriei încep să râdă: “Ce să vadă aici, sărăcia în care trăim?”. Aflăm că peste perete, într-o încăpere la fel de mică, se află centrul medical. Medicul vine doar de două ori pe lună. Iarna aici nu se încălzeşte, iar ambulanţa dacă o chemi dimineaţa, poate să ajungă seara, chiar dacă până la Chişinău sunt doar vreo 28 de km. Tinerii continuă să ia calea străinătăţii imediat după ce absolvesc şcoala. În sat deseori se stinge lumina, iar plângerile oamenilor nu sunt luate în seamă de nimeni şi că niciodată Voronin nu a coborât din vârful dealului, să facă cunoştinţă cu vecini.
Surprizele de la mănăstire
Cei care vizitează satul Condriţa, nu pot să nu viziteze şi complexul monahal cu acelaşi nume întemeiat încă prin 1783. Odată cu venirea sovieticilor, biserica de iarnă de pe teritoriul mănăstirii a fost transformată în casă de cultură, biserica de vară – în depozit, iar în 1960 aici a fost deschisă o tabără pionerească. În prezent la mănăstirea Condriţa, ca şi la alte mănăstiri sunt în toi lucrările de reconstrucţie. Rând pe rând apar clădiri noi, caracterizate de termopane, ţigla metalică, clădiri moderne destinate a fi locul pentru chilii şi pentru oaspeţii mănăstirii, sufocante în comparaţie cu ceea ce a mai rămas nerestaurat – o clădire cu pridvor, care, deşi este grav avariată mai păstrează însemnele timpurilor de odinioară. Cu partea din faţă sprijinită în cinci piloni masivi flancaţi de balustrada de lemn, clădirea este impunătoare prin armonia proporţiilor, cât şi prin frumuseţea şi acurateţea conceptului şi locului ales. Cândva aici îşi regăseau liniştea în chiliile lor călugării, mai apoi, şi despre aceasta vorbesc gratiile la geamuri şi urmele de vopsea gri care a invadat tot ce se putea în jur, aici s-au odihnit pionerii. La fundul unuia dintre beciurile de la mănăstire, se mai regăseşte un iaz, unde pe timpuri călugării păstrau peştele, pe care îl pescuiau înainte de a-l fi pregătit pentru masa de sărbătoare. Toate aceste lucruri ne-au fost povestite de maica Tatiana, căreia îi suntem foarte recunoscători. Mănăstirea se restaurează treptat pe banii oamenilor de bună credinţă. Deşi, în 2004, preşedintele Voronin a promis că va ajuta complexul amplasat la o aruncătură de băţ de reşedinţa sa, acesta, potrivit oamenilor, nu s-a ţinut de cuvânt.
