De Constantin Tănase
Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) are mai mulţi oponenţi, chiar şi duşmani declaraţi, plini de ură şi înverşunare. Există un punct de vedere aproape generalizat potrivit căruia principalul pericol care ameninţă Alianţa vine din direcţia opoziţiei comuniste. Îmi permit să nu fiu întru totul de acord cu această opinie.
Nu neg, opoziţia comunistă e o forţă redutabilă, bine organizată şi reprezentată pe întreg teritoriul ţării, şi la semnalul centrului poate oricând destabiliza şi tensiona situaţia social-politică. Comuniştii pot găsi câte o pensionară revoluţionară cum e Maia Laguta din Chişinău în fiecare sat şi centru raional. Cu toate acestea, pericolul care ameninţă Alianţa vine nu (numai) din afară, de la oponenţii Alianţei, ci (şi) din interiorul ei, de la susţinătorii ei de ieri. Explic acest aparent paradox.
Actuala guvernare a venit la putere pe valul unei nemulţumiri cvazigenerale faţă de fostul regim. Electoratul care a votat partidele din fosta opoziţie a crezut sincer în lozinca schimbării lansată de acestea. Sloganul Partidului Liberal Democrat „Moldova fără Voronin, Moldova fără comunişti” a fost înţeles de electorat ca un program al schimbărilor, fiindcă, într-adevăr, o Moldovă fără Voronin şi fără comunişti trebuie să fie una schimbată radical, la toate compartimentele, ca să zicem aşa.
Chiar de la primii paşi de la instalare, Guvernul Filat a beneficiat de un uriaş credit de încredere din partea electoratului. Acest credit nu a fost încă nici astăzi consumat, electoratul continuă să creadă în acest guvern şi aşteaptă răbdător începutul schimbărilor promise. Există însă şi unele semnale alarmante care trebuie să pună în gardă toate partidele din Alianţă. La momentul dat, putem vorbi despre două nemulţumiri care încep a măcina electoratul fostei opoziţii.
Prima nemulţumire e generată de calitatea profesională şi morală a unor cadre promovate la nivel central, adică în guvern. Dacă, să zicem, miniştrii promovaţi de PLDM nu trezesc nici cea mai mică obiecţie, altfel stau lucrurile vizavi de unii miniştri care reprezintă celelalte componente ale Alianţei.
A doua nemulţumire e generată de ritmul somnoros al schimbărilor, în special, la nivel raional. Semnale alarmante vin, practic, din toate raioanele unde are loc o adevărată viermuială, chiar păruială, nu numai între reprezentanţii noii puteri şi comunişti, ci şi în interiorul partidelor din Alianţă. În numele obţinerii funcţiilor de conducere la nivel raional se fac târguri murdare, trocuri, aranjamente intra- şi extrapartinice, se înregistrează treceri dintr-o tabără în alta.
Însă ceea ce deranjează cel mai mult electoratul Alianţei e faptul că există o tendinţă de a-i păstra în funcţii pe foştii şefi, în buna lor majoritate – foşti servitori docili ai fostului regim comunist, funcţionari corupţi, certaţi cu legea. Astfel, deocamdată, veriga raională de cadre e preponderent roşie şi, dacă ea va fi menţinută şi nu se va produce schimbarea promisă, partidele din Alianţă riscă să-şi piardă o bună parte din foştii votanţi.
Acesta şi este pericolul din interior, despre care aminteam la început. Înţelegem că Guvernul Filat se confruntă cu grave şi multiple probleme, toate fiind importante şi prioritare. Cu adevărat prioritară este însă decomunizarea administraţiei la toate nivelurile, pentru că, în definitiv, schimbarea înseamnă decomunizare. Crede oare cineva că în Moldova se poate schimba ceva, dacă în structurile statului, la toate nivelurile, vor fi păstrate fostele cadre roşii, vopsite peste noapte în verde?
Eu unul nu cred.
