Iranul a avertizat europenii să nu introducă o interdicţie privind importul de petrol. A ameninţat că în caz contrar va bloca strâmtoarea Hormuz, prin care 40% de ulei este exportat pe mare.
SUA în răspuns la această ameninţare au menţionat că vor utiliza forţa militară împotriva Iranului.
Şi acum, când lucrurile au început să se dezvolte pe scenariul cel mai periculos, nu este clar dacă părţile au suficientă rezistenţă pentru a nu-şi urma promisiunile.
UE nu s-a speriat de nici un colaps pe piaţa petrolului şi nici de perspectiva dezlănţuirii unui nou conflict militar.
Cu toate acestea, UE a decis să introducă în etape embargou asupra achiziţiilor de petrol iranian.
Companiile europene acum nu au permisiunea de a semna noi contracte cu furnizorii de petrol ai Iranului, iar până în iulie ar trebui să fie finisate toate acordurile anterioare.
În plus, se interzice investiţii în reţeaua de transport iranian şi în alte industrii,de asemenea au fost impuse şi sancţiuni împotriva băncii centrale iraniene.
Motivele pentru care dau dovadă de un asemenea curaj, mereu şovăitorii şi îndoielnicii europeni, în general, sunt evidente.
În primul rând, au fost presaţi de mult timp de Statele Unite: pas cu pas Europa a sprijinit tot mai multe sancţiuni, care au fost iniţiate de către Washington.
Ele au fost legate atât de companii individuale, cât şi de cele din sectorul financiar şi petrolier din Iran, în general.
Şi acum s-a ajuns la petrol, care, de asemenea, a căzut sub interdicţie.
În al doilea rând, Statele Unite are încredere în aliaţii săi concentrând armament în Golful Persic.
În plus, în Golf au intrat navele de război ale Angliei şi Franţei.
Totodată, la 17 ianuarie, Al Arabiya a raportat începutul transferului a câteva mii de trupe ale Armatei SUA în Israel (aceste date sunt confirmate de surse israeliene).
Astfel, Washingtonul şi aliaţii săi sunt pe deplin pregătiţi pentru o eventuală lovitură a Iranului dacă acesta îşi va pune ameninţările în aplicare.
Iranul este, probabil, conştient de acest lucru.
În timpul primei încercări de a bloca strâmtoarea Hormuz (în 1988, în timpul războiului dintre Iran şi Irak), Statele Unite ale Americii au distrus aproape toate forţele sale navale într-o singură zi.
Teheranul nu poate să nu recunoască inegalitatea puterilor şi inutilitatea rezistenţei la puterea militară a NATO. Da, se poate să dea dureri de cap lumii, dar să învingă acest război, puţin probabil.
Deci, în acest sens, Europa poate fi liniştită.
În al treilea rând, previziunile privind prăbuşirea pieţei petrolului în caz de ne-alimentare din petrolul iranian sau chiar a unui blocaj din Strâmtoarea Ormuz nu i-a speriat pe europeni. Iranul exportă mai puţin de 6% din totalul importurilor de petrol a UE.
În acest caz, cel mai greu va fi Italiei, fiindcă ea este cel mai mare importator al aurului negru din Iran (circa 250 mii de barili pe zi). Dar aceasta este, problema unei ţări în parte.
Dacă guvernul său era în continuare condus de Silvio Berlusconi, se putea de aşteptat la careva rezistenţe din partea Romei.
Dar actualul prim-ministru, Mario Monti doar "salutat" acţiunea: „ei bine, embargo, deci embargo. Vom căută petrol în altă parte.
Cu toate că nu vom merge prea departe. Arabia Saudită ne poate da acelaşi 2,5 milioane de barili pe zi,pe care le importăm din Iran”.
Unele inconvenienţe în Europa vor fi observate în preţurile petrolului la nivel mondial, inevitabile în cazul agravării situaţiei din Iran.
De fapt, creşterea preţurilor a început deja, îndată după ce s-a aflat de sancţiunile puse de Bruxelles. Dar Europei nimic nu-i este străin: în 2008, a fost şi mai greu.
Mai mult decât atât, în contextul preţurilor ridicate ale petrolului se vor deschide noi surse de hidrocarburi, iar producţia uleiului din nisipurile bituminoase ale Canadei şi SUA va fi profitabilă.
Deci, în cazul în care uleiul va devine mai scump, aceasta va fi şi mai mult.
În cazul când Strâmtoarea Hormuz fi acoperită, pentru Europa situaţia va fi mai dificilă.
UE nu va avea nici un sfert din volumul de petrol necesar, şi nici Arabia Saudită, nici nisipurile canadiene nu vor fi în măsură să compenseze rapid această pierdere.
Cu toate acestea, europenii sunt în speranţa unui final bun: la urma urmei, navele de război ale NATO care se află în Golful Persic au venit aici pentru a preveni "strangularea" Strâmtoarei.
Şi totuşi, nu trebuie să scăpăm din vedere posibilitatea unui scenariu militar, indiferent de cât de ilogic şi de improbabil ar părea. Iranul a ţinut în creştere în mod activ potenţialul său militar.
Desigur,multe s-au făcut pentru spectacol, ca un avertisment pentru potenţialii agresori.
Dar, Teheranul are la dispoziţia lui sisteme puternice anti-rachetă şi un număr mare de nave mici navale (de exemplu, bărci de viteză), capabile de a ataca nave inamice.
Anul trecut, Iran a desfăşurat exerciţii militare în strâmtoarea Ormuz cu de demonstraţii, inclusiv şi testul de lansare a rachetelor.
Acum a apărut o şansă de a le testa în acţiune. Statele Unite, la rândul său, pot provoca un conflict militar, pentru că le este mai uşor să se răfuiască cu Teheranul la moment, până când acesta nu dispune de nici o "bâtă nucleară".
Însă pentru a opri programul nuclear iranian prin mijloace paşnice este imposibil – ceea ce au înţeles toţi deja.
