Astăzi, 2 martie, comemorăm trecerea a 20 de ani de la începutul războiului de pe Nistru. Oficial, cu 20 de ani în urmă, la 2 martie 1992, a început tragedia care a luat viaţa multor tineri moldoveni, iar ecoul acestui război mai este viu şi astăzi. Neoficial, războiul a început cu doi ani mai devreme, atunci când la Tiraspol se punea la cale dezbinarea celor două maluri ale Nistrului. Deşi acest fapt nu este foarte cunoscut, au existat şi mulţi moldoveni din stânga Nistrului care au trecut râul şi au cerut să fie înnarmaţi pentru a lupta de partea Chişinăului.
Despre cum au derulat acele evenimente am vorbit cu Alexei Mocreac, unul dintre liderii de atunci care a trecut Nistrul şi a luptat pentru a apăra integritatea teritorială a Republicii Moldova şi care continuă să lupte, fiind profesor la Liceul Teoretic « Ştefan cel Mare » din Grigoriopol, pentru limba română şi drepturile cetăţenilor moldoveni din stânga Nistrului.
Cum vă amintiţi începutul războiului ?
Se ştia că se va ajunge la acest conflict încă cu doi ani înainte, în 1990. Războiul din 1992 a început, de facto, în 1990. Structurile de securitate ale Rusiei erau deja implicate, erau agenţi ruşi în stânga Nistrului, care erau plătiţi foarte bine, trimişi aici special să ne dezbine. Am simţit asta. Am avut o adunare cu reprezentanţii societăţii civile din oraş, simţeam că era ameninţată integritatea Republicii Moldova. Am fost delegat de către colegii mei la Moscova. Am avut o întâlnire cu Nicolai Medvedev în care i-am spus că se organizează ceva contra Chişinăului şi el mi s-a jurat că nu va fi război. Şi totuşi s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Primele împuşcături au fost cele din Grigoriopol şi Dubăsari spre Doroţcaia, Cocieri şi Molovata. Dacă în Tighina nu ajunseseră gloanţele, la Dubăsari începuse să dispară oamenii, apăruseră primii morţi, erau scoşi oamenii din casă, duşi pe dealuri, bătuţi. Şi toate acestea până în 1992. Deputaţii din stânga Nistrului care au avut curajul să opună rezistenţă propagandei de război, erau reţinuţi de fostul şef al miliţiei din Grigoriopol, Valentin Balgov, aruncaţi în beciuri, aşa încât să nu mai scape teferi de-acolo.
Pe data de 3 martie auzeam rafale de automate, tot atunci am auzit vestea bună, că poliţia Republicii Moldova este pe traseul Tiraspol-Dubăsari. Credeam atunci că în câteva zile va fi rezolvată problema, nu ne imaginam că Moscova va merge atât de departe.
Exista pericolul să fiu întemniţat. Am plecat atunci în Dubăsarii Vechi, am ajuns la Coşniţa şi am cerut să fiu înnarmat pentru a lupta pentru statalitatea ţării.
Au fost mulţi moldoveni din stânga Nistrului care au luptat de partea Chişinăului?
În primă etapă, din Grigoriopol au trecut Nistrul 32 de persoane. Îi ştiam foarte bine, am avut mai multe întâlniri mai înainte, hotărărâsem anterior că vom face totul ca tricolorul să nu dispară din oraş.
Am luptat timp de patru luni, noi, cei veniţi din stânga Nistrului. Numărul nostru trecuse de 100 de peroane. Legitimaţii de voluntar astăzi au mai puţin de 40.
Cu toţii am fost în război, însă situaţia noastră, a celor din stânga Nistrului care am luptat de partea Chişinăului e un pic diferită, noi ne-am refugiat şi am rugat să ni se dea arma în mână pentru a apăra ţara. Din păcate, meritul nostru nu a fost recunoscut în totalitate.
Doar din Grigoriopol au murit 8 colegi de-ai mei, au fost şi răniţi. Dintre cei care au scăpat cu viaţa, nu ţin minte să fi primit cineva tratament sau să beneficieze de foi de odihnă la sanatorii.
Ce va făcut să ieşit la luptă atunci, în 92?
Dorinţa de a apăra integritatea ţării. Sunt mulţi oameni care vorbesc despre acele evenimente ca despre un conflict obişnuit, însă acesta a fost un adevărat război. Am întrebat mai mulţi bătrâni care-i diferenţa între cel de-al doilea război mondial şi războiul din 1992 de pe Nistru. Şi răspunsul a fost acelaşi: „în cel de-al doilea război am fost implicaţi direct câteva săptămâni, însă în 1992 am simţit războiul pe propria piele câteva luni”.
Mulţi moldoveni din stânga Nistrului apară astăzi aşa zisa independenţă a Transnistriei? De ce?
Idiologia lui Smirnov, care susţinea că Transnistria e parte componentă a Rusiei, şi-a pus amprenta. Nu e atât de uşor să ignori această idiologie. Noi, de exemplu. Când făceam armata în timpul Uniunii Sovietice, eram convins că îmi apară patria. Cineva lucrează foarte bine la Tiraspol şi Moscova pentru a îndoctrina oamenii din regiunea transnistreană. Presa de la Tiraspol impune oamenilor de acolo această identitate. Dacă lucrurile s-ar schimba peste noapte, dacă presa care ajunge la oamenii din stânga Nistrului ar promova idei precum „Suntem parte componentă a Republicii Moldova, suntem parte a Europei”, şi oamenii vor începe să gândească altfel.
Au trecut 20 de ani de la începutul acestui război. Ce detalii mai rămân neştiute şi până astăzi?
Mulţi din regiunea transnistreană îşi doresc şi astăzi reîntregirea ţării noastre. Mulţi l-au votat pe Şevciuk, gândindu-se că el este persoana care va contribui la rezolvarea conflictului. Era greu pentru noi să mergem la vot, să votăm pentru cineva care a lucrat mai mulţi ani în aşa zisul Soviet Suprem de la Tiraspol, dar am ales răul cel mai mic.
Cum e să declari că susţii reintregirea ţării în regiunea transnistreană? Aţi avut de suferit din cauza asta?
În şcoala în care activam, după întoarcerea de la Moscova, au intrat doi înarmaţi care demonstrativ cu automatul m-au dus în maşină. Se ştia că ori voi fi împuşcat, ori închis pe termen lung. Intenţia lor era ca cetăţenii să fie speriaţi, să nu-şi mai dorească să lupte pentru integritatea ţării. Mulţi erau puşi în situaţia de a alege: sau trebuiau să treacă de partea Transnistriei, sau să plece la Moscova sau să rămână închişi.
După terminarea războiului, cât lucrasem la fabrica de conserve, timp de 7 ani n-am primit niciun ban. Ulterior am încercat să lucrez şi la Moscova, în construcţii, pentru a-mi întreţine familia, însă după o lună am fost trimis acasă. Probabil că numele meu apărea într-o oarecare listă.
Poate Chişinăul să apere drepturile cetăţenilor moldoveni din regiunea transnistreană?
Poate şi nu poate. Sunt mulţi oameni din stânga Nistrului care apelează la medicii din Chişinău şi niciodată nu sunt refuzaţi. Sunt organizaţii care apără drepturile oamenilor din regiune. Noi n-am plătit timp de 20 de ani impozite statului Republica Moldova şi totuşi Chişinăul îşi asumă din bugetul său sărac cheltuielile pentru poliţele de asigurare. Există voinţă, însă Chişinăul e prea mic în faţa Moscovei.
Aşteaptă locuitorii din stânga Nistrului ca politicienii de la Chişinău să-i viziteze, să le asculte probleme?
Aşteaptă. A venit Ion Suruceanu cu un concert la Grigoriopol. Sala era arhiplină. Dacă vine un artist din dreapta Nistrului să transmită un mesaj, este primit cu braţele deschise. Dacă ar veni un politician de la Chişinău să discute cu oamenii, cred că sala, la fel, ar fi arhiplină. Nu merg pentru că nu li se permite la vamă, există o listă cu persoane care nu au voie să treacă Nistrul. Şi, probabil, pentru a nu ajunge într-o situaţie de conflict şi mai tensionată, politicienii de la Chişinău respectă această regulă.
Altă problemă e că până astăzi în Parlamentul Republicii Moldova nu există o persoană care a activat în stânga Nistrului.
Vă mulţumim!
