Am trecut de câteva ori prin Transnistria ocolind posturile moldovenești de poliție și punctele lor vamale. Intițial am vrut să scriu „am trecut ilegal”. Dar nu e cazul. În orice caz, legea nu e la ea acasă în Transnistria.
De fiecare dată, dacă treceam chiar pe sub nasurile posturilor vamale, aveam un fel de satisfacție, ca un copil care face lucruri interzise. Deși transnistrienii țin o vamă ilegală, deși moldovenii, care cică nu recunosc granița – au plasat posturi de poliție chiar la vămile transnistriene.
Și pentru mine, ca pentru majoritatea basarabenilor, Transnistria e un loc straniu, cu multe întrebări, după organizare seamănă mai degrabă cu o pădure, decât cu un stat. Ca din pădurile sălbatice, din Transnistria poți dispărea ușor. Și autoritățile moldovenești nu pot face nimic ca să apari, pot eventual să se roage de autoritățile transnistriene, pe care nu le recunosc.
După războiul din Transnistria autobuzele din Ștefan Vodă și din Căușeni și-au schimbat ruta. Nu mai treceau prin Tighina. Pentru că exista posibilitatea ca veteranii războiului să nu-și mai continue drumul. Pentru că, oricum, vameșilor din Transnistria nu le plac cei din Ștefan Vodă și Căușeni, pe care ei ar fi vrut să-i lipească de pădurea lor cu obuze îngropate.
Nu am mers în Transnistria pentru coniac sau alte lucruri după care merg de obicei basarabenii, pentru că sunt mai ieftine. Am vrut să simt acea stupoare, de-a fi acasă și a nu fi. Sentimentul e mai rău decât când stai în gazdă și proprietarul apartamentului poate intra în camera ta când are chef. Dar mai e și altceva, pentru că nu-i vorba de un apartament. Dacă în România te simți ca acasă, în Transnistria – nu. E altceva chiar și față de sentimentul pe care îl simți când treci prin Bugeac.
Pe de-o parte, ești într-un paradis fiscal. Muritorii de rând pot fuma țigări cubaneze mai ieftine decât cele moldovenești, care de obicei se vând pe sub tarabă. Somonul e la preț de roșii, poate chiar mai ieftin, de zici că toți transnistrienii cresc somoni în baie. Pe de alta, ești încă în URSS, monumentele, lozincile de pe pancarte, îți amintesc asta. Parcă ai fi într-o mașină a timpului. De aici și atracția față de Transnistria a nostalgicilor după Uniunea Sovietică.
Am pornit acest text de la mine, dar, de fapt, voiam să scriu despre sentimentul pe care îl am când văd oficialii moldoveni în Transnistria. E ca și când ei au intrat ilegal acolo, parcă în orice moment pot fi arestați sau pot și simplu pot dispărea. Nu au nici o putere acolo, pot doar să bea un coniac, să fumeze o țigară cubaneză și să guste specialități din pește. Așa a fost și e cu toți politicienii moldoveni. Tovarășii din Transnistria pot declara orice la Chișinău. Cei din Chișinău când se află în Tiraspol – nu. Tiraspolul are o putere care validează un fel de libertate față de Chișinău. Tiraspolul – e a doua (sau prima?) capitală a Moldovei, chiar dacă parcă trăim în timpuri diferite.
Eu vă propun să enervați politicienii noștri. De câte ori vor să hotărască ceva, întrebați-i: Tiraspolul e de acord? Moldova e o țară cu remorcă – Transnistria. Un “șaraban” care de cele mai multe ori dictează direcția. Șoferii s-au îmbătat sau au adormit?
