Zilele trecute, într-un restaurant luxos din inima Chişinăului, l-am văzut pe Vlad Cubreacov, stând la o masă, cu doi amici, fiecare dintre ei cu câte un pahar de vin în mână. Cel mai vesel şi mai binedispus dintre ei părea a fi Vlad Cubreacov. După mimica jucăuşă a feţei, am epilogat că povestea un banc, cu un final imprevizibil. Dar şi prietenii săi, dintre care unul foarte tânăr, aveau acea expresie concentrată a ochilor şi a gurii ca atunci când asculţi un banc nou şi de calitate. Că o fi aşa, că n-o fi aşa, nu am de unde să ştiu, pentru că nu am îndrăznit să intru în localul ăla foarte scump şi să trag cu urechea.
Oricum ar fi, din când în când îl zăresc pe Vlad Cubreacov prin oraş mergând foarte relaxat, ca după o şedinţă de masaj. Sau după vreo saună îndelungată. Şi de fiecare dată când îl întâlnesc mă întreb oare cu ce se mai ocupă Vlad azi? Oare tot mai face politică şi tot pentru PePeCeDe?
Nu ştiu. Cum nu ştiu nici alte lucruri despre prezentul său, al acestui om enigmatic şi jovial. Numai trecutul său e la vedere, pe când prezentul său e acoperit de o ceaţă deasă şi opacă.
Cu toate astea, am şi eu câteva amintiri legate de Vlad Cubreacov. Şi toate de prin 1985, când soarta m-a aruncat în aceeaşi cameră de cămin cu viitorul fruntaş al partidului lui Iurie Roşca. Nu pot uita nici azi ce scandal mi-a făcut într-o seară când i-am mâncat o parte dintr-un colac pe care-l expusese pe un perete, pe fundalul unui ştergar încondeiat de fire de busuioc. Mie, însă, mi se terminaseră banii şi de două zile nu mai mâncasem nimic. Şi atunci, singurul colac de salvare pe care l-am găsit a fost chair colacul lui Cubreacov, din care am rupt doar un sfert. Cu toate astea, m-a acuzat că am comis un sacrilegiu. În opinia sa, eu nu am mâncat un colac, ci un simbol naţional.
În fine, nu-i port pică pentru şmotreala pe care mi-a aplicat-o, căci, încă de pe atunci, făceam parte din lumi diferite, el trăind în lumea simbolurilor naţionale, iar eu într-o lume în care colacii sunt buni pentru mâncat.
Apoi a urmat dispariţia sa miserioasă. Mult mai misterioasă şi mai halucinantă decât a unui sfert de colac. O dispariţie ca în triunghiul Bermudelor, pentru care nimeni- nici procuratura, nici poliţia, nici SIS-ul- nu i-au putut găsi vreo explicaţie.
După ce am citit Moartea unui critic al lui Martin Walser am avut impresia că acesta s-a inspirat din cazul Cubreacov. Doar că, acolo, ilustrul critic Ehrl-Konig îşi regizează singur darea la fund pentru a se răzbuna pe scriitorii criticaţi de el care-i ţin pică.
Foarte mult timp am sperat că, la un moment dat, Vlad va rupe vraja şi va povesti literă cu literă despre cum a dispărut el atunci (sau a fost răpit, sau…). Cunoscându-l de pe vremea studenţiei, pot să bag mâna în foc că Vlad ştie tot ce i s-a întâmplat.
Dar de ce oare nu vrea să povestească? Să nu aibă oare curajul necesar? Sau o fi fost vreo înscenare murdară, la care a luat parte şi el?
Nu ştiu. Pentru multă lume a fost şi el un fel de simbol, pe care însă au început să-l mănânce moliile şi mucegaiul. Se pare că numai borta covrigului a mai rămas din el.
Cu toate astea, eu încă mai sper că, într-o bună zi, Vlad va rupe lanţurile tăcerii şi va povesti. Oare sper degeaba, Vlad?
De Dumitru Crudu
Prozator şi poet. Dumitru Crudu este autorul romanelor Măcel în Georgia şi Oameni din Chişinău. În 2004 a luat premiul pentru Cea mai bună piesă de teatru a anului din România, premiu acordat de Principesa Margareta şi de UNITER. În prezent, este directorul Bibliotecii Ştefan cel Mare din Chişinău.
