De Valentina BUTNARU
Nori negri şi grei, de furtună, s-au abătut asupra noastră. O grea încercare şi o mare ispită, în aceste zile de post, pentru cei care mai au conştiinţa trează… Acum, trebuie să votăm deschis, ca niciodată, trebuie să mărturisim public… Cine are demnitate, nu mai poate avea somn. Acum, de bună seamă, se decide soarta noastră şi ea depinde de fiecare dintre noi. Acum, trebuie să ne amintim că, “dacă nu ne vede nimeni, ne vede Dumnezeu…”
Pledoaria noastră este că suntem români basarabeni
Ni se aduc grave învinuiri, suntem trataţi cu toţii ca nişte potenţiali criminali şi vandali, putem fi înşfăcaţi în plină stradă sau din propriile case şi să ni se piardă urma… Şi nu ne acuză oricine, ci chiar preşedintele ţării, garantul nostru. “Vina” noastră este că ne-am născut între Prut şi Nistru. Dacă ne-o asumăm ca vină. Pledoaria noastră este că suntem români basarabeni. Dacă ne asumăm identitatea. Dacă nu ne dezicem de numele cu care ne-am născut, care nici măcar n-a fost alegerea noastră, e soarta noastră… Ceea ce ni se cere azi, e să renunţăm la această identitate, la pornirile noastre fireşti, la memoria părinţilor, la icoana lor. Cine poate face asta, trăind în continuare împăcat cu sine, s-o facă! Nu mi-aş dori, însă, să fiu în locul lor, nici să visez visele lor, şi nici să plătesc tributul plătit de ei… Mai ţineţi minte, avem câteva exemple triste, care ar trebui să ne înveţe ceva…
Despre patriotismul cuiva, e moral să vorbim mai degrabă după trecerea lui din viaţă. Despre găinăriile cuiva, aflăm, însă, rapid şi chiar avem dreptul să vorbim ca să ne ferim, să nu procedăm la fel… E greu să-i găseşti scuze celui surprins cu găinării împotriva propriului neam. Există, însă, oameni predispuşi la trădare, capabili de trădare şi oameni incapabili. Există oameni care renunţă uşor la idealuri şi acceptă o viaţă fără sens, fără finalitate. Dar există şi oameni care mai degrabă renunţă la propriul confort, la propriile privilegii, dar nu se dezic de idealuri. Asta se numeşte stofă, demnitate, şi e o haină foarte rară, care nu se potriveşte oricui…
Demnitatea, o haină foarte rară
Mă miră şi mă bucură declaraţia acelui funcţionar din anturajul Zinaidei Greceanâi, care mărturiseşte despre fraudele electorale, prin editarea unui număr mare de fişe de însoţire a buletinelor de identitate. Greu de demonstrat, dar nu asta contează. Contează mărturia. E un indice de curaj. Cum credeţi, cum doarme acest om acuma? Eu cred că mult mai liniştit decât înainte de a mărturisi, când trăia cu povara acelei trădări pe conştiinţă! E conştient ce poate să i se întâmple, dar a luat o decizie, pornind, probabil, din alte considerente, ascultându-şi conştiinţa şi asumându-şi consecinţele. Cum credeţi că a dormit nea Valentin Mândâcanu, dupa ce a dat la tipar acel articol, „Veşmântul firesc al fiinţei noastre”, care, înainte de a fi publicat, a fost plimbat prin redacţii şi prin tipografie, preţ de câteva luni (tot din laşitatea unora). Timp în care, muncitorii de la tipografie, ruşi de altfel, intuind „bomba”, au scos textul de pe matriţe, l-au multiplicat şi-l vindeau clandestin, pentru 10-20 de ruble, bani mari pe atunci. E de presupus că Valentin Mândâcanu a dormit mult mai liniştit după ce a fost tipărit eseul, decât până a-l scrie. Era mărturisirea lui, şi altcineva nu putea s-o facă, de aceea şi-a asumat-o! Restul a făcut Istoria… Omul cu conştiinţa împăcată este un om liber. Pentru că mai dur procuror decât propria conştiinţă şi mai dulce elixir decât împăcarea cu sine, nu cred că există…
Nu pot exista două adevăruri
În aceste zile de grea încercare, se verifică şi se probează calitatea noastră ca naţiune, ca popor, dar şi ca luptători pentru adevăr, cum le stă bine unor creştini ortodocşi. Nu pot exista două adevăruri, după cum nu pot exista două categorii de creştini ortodocşi. Şi Floriile, şi Paştele, şi Primăvara aparţin tuturor celor cu inima curată, şi nu pot fi privatizate, ca o campanie electorală. Cine poate dormi liniştit acuma, trebuia să se nască în altă parte! După 20 de ani, ne-am convins, în sfârşit, că nu limba ne desparte, pentru că printre adepţii anticomunismului de la noi, care nu l-au votat pe Voronin, sunt foarte mulţi ruşi şi alolingvi. În schimb, printre cei care l-au votat, de frică sau din convingeri (chiar dacă mulţi dintre ei, cum e şi cazul familiei Zinaidei Greceanâi, au fost cândva scoşi din casele lor şi deportaţi pe viaţă în Siberia îngheţată, ca „duşmani ai poporului” ), sunt poate şi rude ale noastre, cu care vorbim aceeaşi limbă şi ne curge prin vene acelaşi sânge. Dar la ce ne foloseşte, această rudenie? Ca să fim mai mulţi la nunţi, la cumetrii, la înmormântări, la frigărui? Ca să confirmăm teza că „moldoveanul cât trăieşte, cântă şi se veseleşte”, pentru că „mai rău să nu fie, că de rău-de bine, o bucăţică de pâine pe masă avem, şi un pahar de vin găsim oricând”…
Libertatea, cea mai valoroasă moştenire
În aceste zile, fiecare dintre noi are de mărturisit ceva, împotriva comunismului. O dată-n viaţă, trebuie să ne învingem frica, ca să putem să redevenim noi înşine. Libertatea interioară şi conştiinţa curată ne pot asigura dreptul de a privi în ochii tinerilor, în ochii copiilor noştri, de azi şi de maine… E cea mai valoroasă moştenire pe care putem s-o transmitem mai departe. Restul se obţine prin muncă, eforturi şi perseverenţă. O dată în viaţă, să uităm de comoditatea şi de confortul personal şi să redevenim cetăţeni. O dată-n viaţă, să îmbrăcăm haina demnităţii, ţinută prea mult la naftalină, pentru a ne reînvăţa să respirăm, să vorbim, să mergem, să gândim, pentru a ne aminti lucruri ştiute cândva şi uitate demult. Am trăit suficient în „stabilitatea” mult trâmbiţată şi am văzut cum e. Trebuie să vedem şi cum e să trăieşti în libertate. Este o încercare grea pentru fiecare dintre noi, pentru că ne probează moralitatea, conştiinţa, onestitatea, memoria şi alte valori pe care nu este simplu să ţi le asumi. Dar, din moment ce ţi le asumi, începi a gândi, începi a analiza, începi a avea un discurs, un mesaj, nu doar a vorbi cuvinte. Devii un alt om, devii tu însuţi, devii un om liber. Şi acest pământ, şi acest neam, şi Biserica – au nevoie de noi, dar noi vom putea servi toate aceste valori fundamentale doar redevenind liberi.
5 aprilie va avea, de azi înainte, o altă semnificaţie pentru noi. Ar fi fost prea simplu ca schimbarea să fi venit îndată după 5 aprilie. Oare îşi mai imaginează cineva astăzi, după evenimentele din ultimele zile, că, dacă, printr-o minune, comuniştii n-ar fi fraudat alegerile şi ar fi luat o minoritate de voturi, ar fi plecat onest? Nicidecum. Nu-i exclus că s-ar fi întâmplat aceleaşi dezordini, după acelaşi scenariu, pe invers. Asta înseamnă că, după 5, nu urmează neapărat 6, ca la aritmetică. 6 poate veni mult mai târziu, dar tot vine… Noi trăim acum un 6 prelung, pe care trebuie să ni-l asumăm.
Lipsa de demnitate a unor intelectuali
Demnitatea, ziceam mai sus, este o haină care nu i se potriveşte oricui. Dar cine a potrivit-o bine o dată, o poartă toată viaţa, nu doar de sărbători. Nu-mi ies din minte aplauzele directorilor de liceu şi ale rectorilor, „floarea intelectualităţii” noastre, la întâlnirea cu Voronin când acesta, intimidându-i, vorbind cu ei într-un limbaj agresiv, pe un ton autoritar, care nu are nimic în comun cu stilul unui şef de stat european, i-a anunţat despre expulzarea ambasadorului român şi despre introducerea abuzivă a sistemului de vize pentru cetâţenii români care vor să viziteze Basarabia. Ce semnificaţie au avut aplauzele acestor intelectuali, care au şi ei, cu siguranţă, copii şi discipoli, la studii, în România şi în Europa, care au gustat şi ei din libertăţile altei lumi, chiar prin intermediul României? Ei au aplaudat propria laşitate şi dezicerea lor de valorile naţionale. Au aplaudat sclavia lor necondiţionată, pe care nici nu reuşise să le-o ceară nimeni. Datoria lor era să asculte şi să cântărească. Eventual, să riposteze. De ce nu s-a ridicat niciunul dintre ei să-l contrazică pe Voronin? Să-şi apere, apriori, discipolii, excluzând faptul că ei au vandalizat, până nu ştim cine au fost vandalii şi cine a stat în spatele lor. Ca apoi, să fie urmat de alţii, de toţi… Aşa cum a procedat Maria Şleahtiţchi, de la Bălţi, care şi-a apărat public studenţii şi şi-a cerut public scuze de la ei, pentru o vină care nu era a ei, pentru ofensa ce li s-a adus. Lor ce avea să li se întâmple? I-ar fi demis Voronin pe toţi? Ar fi lăsat toate instituţiile de învăţământ, fără directori şi fără rectori? Ar fi fost un semn… Aceştia sunt oamenii care, mâine, dacă vor avea nevoie de sprijin într-o problemă de viaţă şi de moaarte, la cine credeţi că vor apela? Vă asigur, nu la Voronin, ci la tinerii cu carte, la tinerii cu şcoală europeană, la tinerii curajoşi şi cu demnitate, care ştiu să apere o cauză până la sfârşit, asumându-şi nişte riscuri…Aceştia sunt oamenii care, mai ieri, la înmormântarea lui Grigore Vieru, au plâns fariseic, în public, ca să fie văzuţi că plâng. După asta, n-a mai mers nimeni dintre ei la mormântul lui Vieru, să facă ordine, sâ arunce florile ofilite şi să pună altele. Ţinea de obligaţia lor să-şi îndemne discipolii în faţa cărora s-au smiorcăit, că Vieru a dispărut pentru totdeauna, nu pentru o zi, când te dai în spectacol cu suferinţa ta. Trebuie să ştii să-ţi temperezi suferinţa pentru tot restul vieţii; or, asta e mai greu… Mulţi dintre ei au plâns fariseic şi la spectacolele în memoria lui Grigore Vieru, ca apoi să-i vedem, perindându-se pe la Moldova 1, condamnând… Ce anume? Protestele tinerilor, educaţi de poezia lui Vieru! Nici n-au ajuns la primul cântat al cocoşilor! Grigore Vieru nu e doar un nume, un autor cu care putem specula când ne convine, Vieru este un simbol al valorilor naţionale – Limbă, Istorie, Biserică, şi cel care se dezice de aceste valori, se dezice de Vieru şi de lacrima vărsată fals… N-am remarcat niciun gest de desolidarizare cu aceste atitudini brutale faţă de copii, niciun gest de solidarizare cu profesorii insultaţi sau învinuiţi că şi-au împins copiii la crime, niciun gest de protest împotriva demiterii abuzive a directorului Liceului „M.Berezovschi”, niciun gest de desolidarizare cu directorul Liceului „Mircea Eliade”, care s-a răfuit cu un copil, etichetându-l… De ce n-a demisionat nimeni dintre ei, după acea întâlnire ruşinoasă, dacă n-au avut curajul să-l înfrunte pe Voronin în faţă, pentru că nu oricine se naşte curajos?… De o demisie, însă, e în stare oricine… Ar fi fost un miracol să se fi întâmplat aşa ceva. Pe unii dintre ei i-am văzut, totuşi, la mitingul de duminică, amestecaţi prin mulţime, cu o expresie de martiri…
O demisie onestă, ca mântuire a trădării
De asemenea, ar fi un miracol ca mâine să demisioneze Valentin Todercan şi să se asocieze presei libere. Asta după ce l-a înmormântat frumos pe Grigore Vieru, a vărsat o lacrimă şi i-a făcut şi un praznic de pomină! Nu ştiu doar dacă i-a citit vreodată poeziile sau i-a cântat cântecele… Nu sunt sigură că poate citi şi scrie româneşte. Cel puţin denunţurile le scrie ruseşte! Sunt sigură, însă, că urăşte Limba Română şi tot ce sună româneşte. Trebuie să-şi asume faptul că Voronin n-o să-i asigure gard ghimpat în jurul lui pe viaţă şi nici pază şi lunetişti pe viaţă! O demisie onestă ar fi o soluţie pentru mântuirea înaltei lui trădări! La început, l-ar durea. Dar pe urmă, trece. Ar dormi, însă, liniştit, ştiindu-se vegheat de o generaţie de tineri cutezători, cărora chiar merită să le încredinţezi votul şi soarta. Ar dormi liniştit, vegheat de copiii lui care fac parte din aceeaşi generaţie cu copiii arestaţi, bătuţi şi umiliţi de poliţişti.
Lacrima, ca şi pomana, nu se demonstrează public. Lacrima ascunsă căleşte orice spirit, îl maturizează şi sădeşte în oameni demnitatea, deschizând drumul larg câtre libertate…
P.S. Urmăresc cu groază ce se întâmplă cu copiii ridicaţi din stradă, minori fără nicio vină… Consider că toţi cei care se fac vinovaţi de acest genocid ruşinos vor trebui obligaţi să asigure, din propriul lor buzunar, asistenţa medicală, psihologică şi juridică a acestor copii şi a familiilor lor. De asemenea, ofiţerii, care au arestat abuziv cetăţeni în plină stradă, şi poliţiştii, care au bătut, au batjocorit, au umilit şi au violat copii nevinovaţi, să fie traşi la răspundere conform legii. De asemenea, toate procesele pierdute la CEDO din vina guvernării comuniste să fie achitate din banii lor proprii, nu din cei ai statului şi ai poporului.
P.P.S. Am mărturisit. Acum pot dormi liniştită.
—
Valentina Butnaru este Preşedintele Societăţii Limba Noastră cea Română cu sediul la Chişinău.
