Noua şefă a Departamentului de Stat pentru Problemele Naţionale, Svetlana Beleaeva, mâna dreaptă a şovinului Valeri Klimenko, a propus ca în cadrul acestui Departament să fie creată de urgenţă o organizaţie etnoculturală a minorităţii … române.
Cum-necum, românii constituie 73,3 mii din totalul populaţiei, [însă]"ocupând, după ruşi, ucraineni şi găgăuzi, poziţia a patra în grupul minorităţilor”. Aşa zic datele oficiale ale ultimului recensământ, efectuat de către guvernarea comunistă în 2004.
Conform acestuia, eu sunt… minoritate naţională.
La recensământul respectiv m-am înregistrat cu toată familia mea, drept etnic român.
A intrat în apartamentul meu o persoană care m-a ispitit câteva ore bune.
− Vaşa naţionalnost?(„Naţionalitatea Dvs.?”), s-a interesat aceasta.
− Român.
− A mojete pokazat paşaport? („Dar aţi putea să-mi arătaţi paşaportul?”)
Ea ştie prea bine că în paşapoartele de până la 1989 era interzis să fie trecut cineva drept român, toţi fiind înregistraţi – chiar şi românii din … România sau cei din Bucovina şi Transcarpatia – „moldoveni”.
Basarabia cunoscuse după 28 iunie 1940 o experienţă unică în lume.
Conform articolului 71 al Codului penal, simpla declarare a identităţii româneşti era etichetată ca naţionalism şi pedepsită cu lichidarea fizică sau, în cel mai bun caz, cu deportarea în Siberia.
În perioada 1944-1950, deşi rata natalităţii era înaltă şi numărul celor veniţi din regiuni ale Federaţiei Ruse era uriaş, populaţia republicii a scăzut cu 317 600 de concetăţeni, majoritatea dintre cei dispăruţi fiind de etnie română. Or, aşa cum afirmase într-o discuţie cu Churchill „tătucul popoarelor”, I. V. Stalin: „Moartea unui om este o tragedie, iar moartea a milioane de oameni este statistică”.
Mulţi, simţind ţeava pistolului („statisticii”) în ceafă, s-au dezis de naţionalitatea părinţilor lor, ca să se poată salva şi pe el, şi pe copiii lui.
− De ce să vă arăt paşaportul? l-am întrebat atunci pe cel cu interviul.
− Ubedit’sea cito vî rumân („Ca să mă conving dacă sunteţi român”.)
Acesta era unul din tertipurile sugerate de Centrul de desfăşurare a referendumului: să confrunte naţionalitatea asumată cu cea indicată în paşaport şi s-o noteze pe cea din „documentul oficial”.
− Naţionalitatea nu se ia după paşaport, i-am spus, fiecare se identifică cu naţionalitatea pe care şi-o asumă, iar eu mă identific român.
− Nu, ladno, rasspişites’ zdes’. („Ei, bine, semnaţi aici.”)
Şi-mi dă să semnez ancheta.
− Semnez, i-am spus, cu condiţia să scrieţi cu pixul limba pe care am declarat că o vorbesc şi naţionalitatea.
Toţi respondenţii aveau indicaţii clare: să noteze doar cu creionul toate datele, ca ulterior, cu ajutorul unei radiere, să facă falsificările de care au nevoie.
Probabil la fel ca şi mine au procedat şi ceilalţi 73,3 mii de concetăţeni care s-au declarat „români”, au insistat ca naţionalitatea şi limba vorbită să le fie notate cu pixul, radiera trecând mai greu peste scrisul acestuia.
Fratele meu Vlad din Codreni cu soţia şi toţi cei 5 copii ai lui s-au trecut români, dar au avut imprudenţa să semneze sub acea anchetă completată cu creionul şi astfel în satul nostru nu s-a înregistrat nici un singur român.
Falsificările au fost de mari proporţii. Centrului de Statistică i-a trebuit, muncind cu radierele şi pixurile, aproape un an de zile ca să aducă la cunoştinţa opiniei publice rezultatele acelui referendum.
Dar chiar şi aşa: 18 % din totalul populaţiei au declarat că limba lor maternă e limba română (şi nu „moldovenească”), iar cele 2,2 %, adică cei 73,3 mii de români, sunt mai mulţi decât bulgarii, care-s doar 65,6 mii, dar care au raion naţional, Universitate la Taraclia, şcoli, drepturi – ei studiind limba şi istoria bulgarilor după manuale editate la Sofia, aproape fiecare dintre ei având paşapoarte bulgăreşti etc.; mai mulţi decât ţiganii – 12,2 mii, decât evreii – 3,6 mii ş.a., care au mai multe drepturi decât noi, inclusiv acela de a fi recunoscuţi ca băştinaşi, spre deosebire de noi, care suntem trataţi de parcă am fi venit cu toţii de undeva şi nu ne-am fi născut aici, unde s-au născut moşii, strămoşii şi răs-strămoşii noştri.
Autorii binanţului referendumului au dorit să lase impresia că noi, cei 73,3 mii de români, ne-am fi mutat în Republica Moldova în ultimele decenii, punând alături de aceste date pe cele ale recensământului din 1989, când pe teritoriul R. Moldova locuiau doar 2,4 mii de români.
Alte date ne mai spun că pe teritoriul R. Moldova în 1959 fuseseră atestaţi 1,7 mii de români, în 1969 – 1,7 mii, iar în 1979 – atenţie! – în R. Moldova, conform datelor referendumului unional, nu mai locuia nici măcar un singur român.
Cât tam-tam au făcut comuniştii în 2004 cu cifrele falsificate: uitaţi-vă cât de puţini sunteţi!
Vasile Stati a cerut ca românilor (iar cele 73.300 sunt elita intelectuală a republicii) să nu li se permită accesul la catedre, în instituţiile statului etc., iar istoricul Piotr Şornikov a fost şi mai categoric: „Cele 73 de mii de români sunt 73 de mii de neofascişti”. Chit că mai mult de jumătate dintre ei sunt copii.
E necesar de urgenţă ca Guvernul R. Moldova să efectueze un alt referendum, obiectiv, care ar ţine cont de situaţia reală, în care oamenii, descătuşaţi de frică, ar spune ce cred ei despre ei: care li-i limba, naţionalitatea, numele; referendum care nu i-ar mai separa pe români de moldoveni, ci i-ar aduna împreună în cadrul aceleiaşi naţionalităţi. (E o tâmpenie să dai crezare datelor referendumului comunist, care spune, spre exemplu, că eu şi cu fratele meu Vlad din satul Codreni, născuţi din aceiaşi părinţi, am fi de naţionalităţi diferite).
La fel, e necesară transformarea Departamentului de Stat pentru Problemele Naţionale, devenit un cuib de provocări şi iniţiative şovine, în ce a fost: Departamentul de Stat pentru Protecţia Limbilor.
E timpul ca Republica Moldova să revină la firesc şi să nu mai facă din fals şi minciună argumente ale fiinţării sale.
