Casa părintească
Ascultaţi-mă, surori, pe mine,
Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:
E păcat, nu-i drept şi nu e bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toţi avem copii şi vremea-i grea.
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care maica te-aştepta?!
Casa părinteasca nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
O vom da şi vor schimba lăcata
Şi vor pune şi ferestre noi.
Şi trecând pe lângă ea vreodată,
Va privi ca la străini la noi.
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
Vom pleca şi noi cândva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea dragă,
Cine are grijă azi de ea.
# # #
CĂMĂŞILE
A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
Amară amintire de la fiu.
De-atâtea ori fiind
Pe la izvor spălate,
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate,
Şi nu le-a îmbrăcat de mult
Feciorul.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul.
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine.
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?
# # #
Ars poetica
Merg eu dimineaţa, în frunte,
Cu spicele albe în braţe
Ale părului mamei.
Mergi tu după mine, iubito,
Cu spicul fierbinte la piept
Al lacrimii tale.
Vine moartea din urmă
Cu spicele roşii în braţe
Ale sângelui meu –
Ea care nimic niciodată
Nu înapoiază.
Şi toţi suntem luminaţi
De-o bucurie neînţeleasă.
# # #
Autobiografică
Mama mea viaţa-ntreagă
A trăit fără bărbat.
Singurei eram în casă
Ploi cu grindină când bat.
Mama mea viaţa-ntreagă,
Stând la masă, ea şi eu,
Se asază între mine
Şi Preabunul Dumnezeu.
Oh, şi crede-aşa într-însul,
Că-n albastru văzul ei
Chipul lui de pe icoană
Se străvede sub scântei.
Şi eu ţin atât la mama,
Că nicicând nu îndrăznesc
Dumnezeul din privire
Să mă vâr să-l mâzgălesc.
# # #
Singurătate
Afară plouă ca şi toamna şi-i urât,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.
În mine toate amintirile te-aşteaptă,
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă.
Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând,
În mine nu mai este nici un gând.
Vreau să trăiesc şi-mi cad din mână cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.
Mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.
Rămân uitându-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva şi nu mai vine.
# # #
LEGĂMÂNT
lui Mihai Eminescu
Ştiu: cândva, la miez de noapte
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.
# # #
Trei culori
Străine pofte ne-au răpit
Când via dulce, când ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept să smulgă Tricolorul.
Fusese vremea mult prea cruntă,
Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,
Că azi ne strângem şi la nuntă
Şi la botez cu Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!
Atât de minunat scânteie,
De crezi că de pe bolţi albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Şi l-a dat românimii noastre.
E cald sub el ca sub o rană
Ce-a chinuit Mântuitorul,
E cald în Ţara cea Ştefană,
Ne încălzeşte Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!
# # #
Făptura Mamei
Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândesti.
