Am invitat, zilele astea, o clasă de liceeni la o întâlnire cu un scriitor. Iniţial, doamna profesoară a primit cu entuziasm, dar, după aceea, m-a întrebat:
-Şi cu cine e întâlnirea?
-Cu Alexandru Vakulovski.
-Dacă e cu Alexandru Vakulovski, n-o să venim.
-De ce doamnă, profesoară?
-Înţelegeţi, eu nu pot să-i trimit pe copii la o întâlnire cu un scriitor postmodernist, care scre într-un limbaj suburban, pigmentat cu înjurături şi cu expresii licenţioase. Contravine educaţiei pe care le-o dau la şcoală. Or, eu la şcoală îi învăţ să vorbească altfel, frumos.
Oricâte argumente i-am adus, nu am convins-o. Nu au convins-o nici referinţele la instanţele narative la care am făcut trimitere. Nu a înduplecat-o nici argumentul meu că e o mare diferenţă între personaj şi narator. Personaje pot fi multe, dar naratori puţini. Şi nici ideea că limbajul caracterizează personajele. Cum vorbeşti, aşa şi eşti. Nimic. Mi-a trântit receptorul în nas, refuzând să vină la o întâlnire cu scriitorul Alexandru Vakulovski.
Dăunăzi, s-au dat premiile pentru tineret şi iar Alexandru Vakulovski a fost sărit de juraţi. Bine că i-au dat un premiu lui Buzu, mă bucur foarte tare pentru Buzu, care e un poet excepţional, dar oare de ce nu i-au dat şi lui Vakulovski? Nu pot să înţeleg.
De vreo 15 ani de când scrie literatură, Alexandru Vakulovski nu a luat niciun premiu în Republica Moldova. Uite, nu ştiu în România. S-ar putea ca în România să fi luat ceva, poate premiul României Literare, dar nu sunt sigur, dar în Republica Moldova niciun premiu. Oare de ce? – m-am întrebat de nenumărate ori. De ce a fost trecut cu vederea de către juraţi?
Am găsit o singură explicaţie. Din cauza limbajului. Oamenii ferindu-se şi temându-se să premieze Pizdeţul. Chiar însuşi Alexandru Vakulovski mi-a povestit o dată zâmbind în colţul gurii că nimeni nu îndrăzneşte nici măcar să-i pronunţe denumirea. Toţi zicându-i romanul acela.
Ei bine, romanul acela nu a fost încoronat cu niciun premiu în Republica Moldova, dar e un mare roman. Eu l-am recitit luna asta şi am ajuns la concluzia că e unul dintre marile romane ale literaturii basarabene.
Dacă ar fi avut un alt titlu ar fi luat premii cu camionul. Dacă romanul ăla s-ar fi numit altfel, Alexandru Vakulovski ar fi ajuns şi în manuale şi ar fi fost invitat de toţi profesorii din Chişinău la întâlniri cu elevii. Dar aşa, toţi îl evită. Din cauza limbajului.
Dar, domnilor, ce facem în cazul ăsta cu Marin Preda, cu Liviu Rebreanu, cu Geo Bogza, cu Camil Petrescu sau cu Creangă?
Şi oare când o să înţelegem că e o mare diferenţă între personaje şi narator?
În acelaşi timp, am şi o mare bucurie. Chiar când mă apropiam de finalul articolului, a intrat o colegă de-a mea în bibliotecă şi mi-a spus:
-O profesoară a acceptat să vină cu elevii ei la o întâlnire cu Alexandru Vakulovski.
Înseamnă că nu e totul pierdut. Acest lucru valorează la fel de mult ca un premiu.
