De Larisa Muntean/ Chişinău / Moldova.ORG/ — Un studiu, realizat de George Friedman, Președinte STRATFOR, pune în discuţie întrebarea care este viitorul Uniunii Europene? Magnitudinea acestei întrebări se divide în trei. Prima provoacă multe semne de întrebare dacă vor duce sau nu la succes planurile invocate de Europa, având în vedere premisele pe care se bazează?
În al doilea rând, apare întrebarea dacă premisele sunt realiste? Şi în al treilea, presupunând că acestea sunt realiste şi planurile sunt puse în aplicare, de fapt, se iveşte ultima întrebare: pot acestea salva Uniunea Europeană aşa cum este ea la moment?
Toate planurile sunt soluţii pentru un anumit set de probleme financiare. Fiind examinate planurile ce necesitau să facă faţă crizei financiare în Europa au fost găsite plauzibile din punct de vedere tehnic.
A fost constatat faptul că cu cât soluţia este mai incertă, cu atât mai complexitatea ei este mai mare. Astfel complexitatea situaţiei europene este mai puţin determinată de complexitatea economică decât de cea politică.
Urmărind istoria apar ipoteze dubioase la baza evoluţiei crizei. Se presupune că s-a conştientizat de dimensiunea problemelor financiare şi gravitatea în ansamblu a situaţiei, dar a fost ignorată realitatea, fiind puse în discuţii eventuale urmări.
O explicaţie alternativă şi tare este, desigur, ignoranţă intenţionată. Acest lucru vine în ideea că liderii erau pe deplin conştienţi de amploarea problemei, dar nu au ştiut cum să câştige timp şi cum să se poziţioneze personal pentru rezultate mai bune. O altă versiune este că ei ştiau ce se întâmplă dar nu puteau face nimic. Sperau că altcineva va găsi soluţia necesară la timpul potrivit. În concluzie, se naşte combinaţia de incompetenţă, înşelăciune intenţionată şi delir, care a şi dus Europa situaţia actuală.
Luând în considerare faptul că grecii au falsificat date financiare, vine întrebarea dacă în funcţia bancherilor mai intră cea de a analiza datele de împrumut şi de a descoperi înşelăciunile?
În acest caz, minciuna grecilor poate fi astfel cercetată cu participarea activă şi intenţionată a acestora. Cum s-a putut să nu fie descoperită înşelăciunea greacă?
Cu toate acestea, în multe cazuri, bancherii nu sunt responsabili de rezultatul împrumutului, de plăţile pentru achiziţii, revânzări ş.a.
Există o credinţă interesantă, cel puţin în ţările industriale avansate, unde se presupune că statisticile reflectă realitatea. Ideea este că oamenii care au emis aceste statistici sunt funcţionari publici, departe de presiunile politice şi, prin urmare, furnizează date cât mai exacte posibil. Astfel apar o serie de motive pentru a urmări statisticile naţionale cu un ochi icter, dincolo de riscul presiunii politicienilor asupra funcţionarilor publici.
Astfel, centrul de greutate al sistemului statistic la nivel mondial, în special cele ale ţărilor avansate industrial, constă în selecţia unor modele statistice care deseori devin obiectul unor dispute între experţi.
Un exemplu instructiv, care deşi nu este un stat al UE, este Republica Moldova – cea mai săracă ţară din Europa. Când am vizitat-o cu un an în urmă, atât oraşul, cât şi satele în afara oraşului erau plin de bănci. Nu mi-a fost clar atunci motivul sărăciei, care persista la prima vedere.
Care este starea economiei greceşti, spaniole sau italiene? Acest lucru este greu de spus. Statisticile oficiale spun că economia legală suferă de incertitudine metodologică.
În cazul Statelor Unite aceeaşi autoritate reglementează toate politicile fiscale, monetare şi sociale. În Europa, zeci de autorităţi de multe ori aflate în opoziţie, până în prezent sunt în imposibilitatea de a-şi exercita pe deplin funcţiile şi căutarea unor soluţii personal avantajoase.
Germania a fost întotdeauna diferită. Acum sfârşeşte spectrul de frecvenţe nobile la care mai poate fi flexibilă aceasta, dar ideea că statul este întruchiparea raţiunii încă nu surprinde realitatea europeană. Birocraţia la Bruxelles se bazează pe ideea că un funcţionar german dezinteresat public poate produce soluţii raţionale, ceea ce politicienii şi cei auto-interesaţi nu au putut-o face.
Conceptul fondator al Uniunii Europene implică aderarea la naţiuni care nu împărtăşesc acelaşi punct de vedere, şi cât de bizar nu ar părea, un nucleul cultural diferit. Acest lucru a creat probleme existenţiale fundamentale în Uniunea Europeană.
Cu toate acestea precizia schemelor de salvare arată neînţelegerea care stă la baza elitelor din Europa, şi, în special a germanilor. Pentru a fi mai precis, acest lucru este o neînţelegere voită. Ei vor să mai tragă de timp în speranţa că prosperitatea va reveni, păşind peste toate aceste probleme. Dar ideea este că puţin probabil ca Europa să se întoarcă la trecutul său fericit. Realitate – sau, mai degrabă, irealitatea fundamentală a Europei – a revenit.
În alt sens, UE, nu este diferită de Statele Unite sau China. Însă Statele Unite au o Constituţiei a sa şi consecinţele războiului civil îi fac să fie împreună în faţa oricăror probleme, iar China are aparatul Partidului Comunist de Securitate care o să funcţioneze împotriva tuturor neajunsurilor de orice nivel.
Europa, prin contrast, nu are nimic din ceea ce ar putea s-o ţină împreună, doar promisiunea de prosperitate şi mitul funcţionarului public raţional – latura culturală şi politică a problemei geopolitice ce stă la baza ei.
