Cu Parintele Valeriu Jornea am făcut cunoştinţă cam prin 2009, atunci cînd, cu un grup de entuziaşti naivi (şi nu prea), căutam locurile de concentraţie maximă a co-naţionalilor noştri pentru a-i chema să salveze (a cîta oară) ţara. Aşa am ajuns şi la Montreuil, un orăşel în imediata vecinatate a Parisului, unde am auzit că este o biserică la care oficiază un părinte de la noi, de la Călăraşi…
Am fost profund mişcat de ce am văzut şi ce am trăit în continuare. OMUL acesta nu conteneşte să mă surprindă… Eu nu ştiu dacă aveţi undeva depozitat în imaginarul Dumneavoastră un clişeu-tip al PREOTULUI. Eu îl aveam. Nu-mi voi continua elogiul, ci voi relata doar cîteva fapte pentru ca să înţelegeţi profundul respect pe care îl am faţă de Parintele Valeriu.
Prima noastră discuţie mai puţin superficială a avut loc în perioada cînd îmi căutam şi eu casă. Numai cum a auzit, Parintele imediat s-a propus să ma ajute cu contacte, chiar mi-a propus să mă adresez unui bancher cu care se cunoştea şi cui avea să-i vorbească despre mine… Ziceţi că nu-i mare lucru? Dar Dumneavoastră aţi recomanda pe cineva pe care abia de-l cunoaşteţi? Am refuzat, bineînţeles, căci nu aveam neapărat nevoie, dar am fost profund mişcat.
Mai tîrziu venise şi momentul cînd trebuia să fac apel la un slujitor al bisericii pentru un rit din acelea de care ai nevoie de-a lungul vieţii (motivele pentru care o facem merită o altă discuţie), indiferent de atitudinea pe care o ai faţă de biserică sau slujitorul X sau Y. Desigur, am făcut apel la Părinetele Valeriu. A fost greu să fixăm ziua pentru ceremonie (voi explica cauza mai tirziu), dar s-a făcut. Am întrebat de alţi enoriaşi cît costă serviciul dat. Am primit drept răspuns doar zîmbete ironice şi un fel de „ai să vezi direct cu Părintele”. Deprins cu apucăturile de la noi, nu prea mă simţeam confortabil, dar am pregătit totuşi o sumă care îmi păruse convenabilă, plus alte „daruri” de circumstanţă, lista cărora mi-o dictase mama la telefon. Spre stupoarea mea, Părintele a refuzat categoric orice sumă şi „pomană”. Teamă mi-e că l-am jignit încercînd să insist şi să spun că este „pentru biserică, o contribuţie benevolă…”, mă rog, argumente aiurea cînd dai cuiva bani şi încerci să camuflezi… Doar atît mi-a spus: „Dacă doreşti să dai bisericii, vino la biserică. Este un paner acolo pentru donaţii. Te priveşte. Eu nu vreau să ştiu.”
Aflasem şi cauza pentru care a fost greu să găsim data pentru mica ceremonie: Părintele Valeriu lucra pe un şantier de construcţie! Astfel îşi cîştigă el pîinea.
Cîteva săptămîni mai apoi un alt enoriaş îmi spunea că Părintele mai este şi voluntar, benevol la închisoarea de la Villepinte…
Un alt epizod m-a lăsat perplex. Mi-am permis (aşa sînt eu, rău de gură) să ironizez pe urma unui eveniment în biserică (şi care, printre altele, nu putea să-i fie imputat Părintelui Valeriu). Am fost sunat de Părinte ulterior şi am avut o discuţie extraordinară la acest subiect. Extraordinară prin atitudinea deschisă şi umilă pe care a avut-o Părintele Valeriu. Mă sunase anume să discutăm, nu să-mi tragă mîţa pe spinare sau să-mi pună în cîrcă toată mînia lui Dumnezeu (după obişnuinţa popimii militantiste de la noi).
Exemple din acestea sînt cu duiumul şi nu-mi vor ajunge pagini pentru a le descrie. Am descris doar o experienţă personală. Dar toate aceste „detalii” compun o realitate diametral opusă „imaginii” pe care şi-au meritat-o clericii din spaţiul mioritic…
Voi continua relatarea faptelor: pe lingă Biserica „Sfîntul Ştefan cel Mare” (ecesta este numele bisericii din Montreuil) mai funcţionează:
– O bibliotecă de carte românească
– Cursuri de limbă şi literatură română pentru copiii emigraţilor
– Cursuri de limbă franceză pentru emigraţi
– O corală.
Toate sînt gratuite. Administrate şi gestionate în bază de voluntariat de către enoriaşi.
Sute (nu exagerez) de oameni vin la Montreuil. Şi vor continua să vină. Şi vor şi mai mulţi. Căci, în afară de sentimentele religioase, profund intime, mai găseşti şi altceva în acest loc: ajutor în caz de nevoie, caldură şi pace sufletească, energie pentru a înfrunta cotidianul atît de ingrat pentru mulţi din enoriaşi.
Şi un ultim exemplu: l-am invitat recent pe Părintele Valeriu Jornea (prin e-mail) la o discuţie cu un personaj ilustru în vizită la Paris. Mă rog, activităţi de-ale noastre diasporiceşti… Părintele Valeriu mi-a dat un telefon să-mi spună că nu poate să vină. Cineva avea mai multă nevoie de prezenţa sa. Acel cineva este de naţionalitate portugheză… Nenorocirea şi dragostea nu au naţionalitate sau confesiune…
Aceasta este biserica mea! Biserica unde slujeste Parintele Valeriu Jornea!
Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!
