Peste 500 de kilometri despart Chişinăul de Sighetu-Marmaţiei, timp în care reuşeşti să vezi o mulţime de frumuseţi ale plaiului românesc. Sufletul se bucură, ochiul „fură” imagini de vis”. Sighetul este o localitate veche din Maramureş, atestată documentar la 1326. Se spune că toponimul ar fi pornit de la cuvântul traco-dacic ZEGHET, adică cetate. Nu este exclusă, însa, şi provenienţa maghiară – „SZIGET”, în română – insulă, or Sighetul este înconjurat de trei râuri – Iza, Tisa şi Ronişoara.
Ajuns aici, e musai (cum ar zice oamenii locului) să treci pe la Muzeul Satului Maramureşean, pentru a admira impresionanta arhitectură ţărănească, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă partea de ţară, unde sunt păstrate cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile. Un alt muzeu în care putem înţelege mai bine viaţa, dar şi sufletul maramureşeanului, este cel Etnografic.
Totuşi, ajuns, însă, la Sighet, am trăit o stare de nedescris, mai ales atunci când am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici nu e doar un muzeu ce aminteşte de crimele unui regim diabolic, aici a fost o închisoare. Starea e între a intra şi nu, curiozitate şi teamă. Muzeul de la Sighet, inaugurat acum mai bine de 15 ani de Fundaţia Alianţa Civică, condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, este primul şi, deocamdată, unicul din lume consacrat victimelor comunismului.
De cum am deschis uşa am avut impresia că mai bântuie mirosul pestilenţial, că se mai aud vocile nevinovate ale deţinuţilor, în mare parte personalităţi din diferite domenii. Mai întâi trec prin Sala Hărţilor şi România închisorilor. După toate legendele de pe hărţi îşi poţi da lesne seama că puterea comunistă era una fricoasă, de asta a şi transformat România într-o ţară plină de închisori şi lagăre.
Acum 62 de ani au fost arestaţi şi aduşi la Sighet miniştrii României Mari: Gheorghe Brătianu, Constantin Giurescu, Pantelimon Halippa şi alţii.
Timp de aproape 45 de ani de dictatură comunistă, circa 600 de mii de persoane au plătit pentru că gândeau şi acţionau liber, persoane, chipurile periculoase pentru societate. Mii de vieţi curmate, chipuri care-ţi privesc din imaginile de pe culoarul Muzeului drept în ochi de parcă ţi-ar spune că sunt victime, iar torţionarii – călăi. Copii care nu au atins vârsta majoratului, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, feţe bisericeşti, oameni simpli şi personalităţi – toţi au fost prinşi în malaxorul comunist.
Sălile şi celule sunt catedrele de istorie, fiecare trebuie să înţeleagă prin ce a trecut acest neam. Sala Demnitarilor, Scrisorilor din închisoare, Academicienilor, Comunismul kich şi altele sunt pline de imagini, documente, poezii, texte, declaraţii – toate scot la iveală ticăloşia unui regim criminal.
Potrivit istoricului Nuţu Roşca, una din caracteristicile generală ale regimului de detenţie de la Sighetu era tăcerea. Orice comunicare era interzisă, iar izolarea de lumea din afară – totală.
Una din săli, cea cu numărul 22 este a Basarabiei, partea de românime care la fel a suferit din cauza comunismului scrântit. Pe pereţi vedem imagini cu copii duşi în Siberii de gheaţă, poze ale elitei basarabene exterminate de NKVD-ul rusesc. Documentele, textele descriu drama românilor basarabeni.
Am intrat şi în celulele numite “Neagra”. Aveam nevoie de imaginaţie, or acum aici arde lumina, pe timpul închisorii izolaţii stăteau în întuneric. Celulele, două la număr, nu aveau ferestre, pe jos – doar ciment şi un lanţ lung fixat la mijloc. Aici erau cele mai severe pedepse pentru deţinuţii învinuiţi de abateri. Aceştia erau întemniţaţi desculţi şi goi, unii au fost legaţi cu lanţul, chinuiţi foarte mult.
După ce am citit din poeziile închisorilor, de altfel cutremurătoare, cuvintele despre Dumnezeu scrise de preoţii care au fost deţinuţi la Sighet, am ieşit în curtea Muzeului (închisorii de odinioară). Aici se află “Cortegiul sacrificaţilor”, un grup de statui, devenit ulterior emblema Muzeului.
Alături de unul din turnurile de observaţie se află acum Spaţiul de reculegere şi rugăciune, e un loc special amenajat unii cei care vin la Memorial aprind lumânări şi stau în tăcere.
Intri un om şi ieşi cu totul altul, spunea o colegă după ce a fost la Memorialul de la Sighet. Adevărul istoric doare şi te provoacă.
