Mânăstirea Radu Vodă, cu hramurile Sfânta Treime și Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei, este ctitoria voievodului Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și a doamnei sale, Ecaterina, notează Agerpres.
În prima perioadă, mânăstirea se numea Sfânta Troiță, numele actual porneşte de cel de-al doilea ctitor, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623).
În 1595, după victoria lui Mihai Viteazul (1593-1601) de la Călugăreni, așezământul a fost ocupat de oastea otomană condusă de Sinan Pașa.
Acesta a fortificat mânăstirea cu palisade, cu valuri de pământ și cu bastioane. După victoria voievodului Mihai din octombrie 1595, de la Târgoviște, Sinan e silit să se retragă, nu înainte însă de a distruge toate fortificațiile pe care el însuși le ridicase și de a dărâma până în temelie Mânăstirea Sfintei Troițe.
Călugării au abandonat Sfânta Troiță și s-au refugiat la Mânăstirea Mihai-Vodă. Din cauza vremurilor nesigure, timp de câteva decenii mânăstirea a rămas în stare de ruină.
Abia în 1614, voievodul Radu Mihnea începe reconstrucția, păstrând planurile și elevația edificiului de origine. Biserica este cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul și urmașul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627), se îngrijește de zugrăvirea bisericii. După sfințirea mânăstirii de către patriarhul Constantinopolului Chiril Lucaris, aceasta a fost închinată mânăstirii „sfetei Agora-Ivir” de la Athos. Hrisovul de închinare a mânăstirii către Ivir a fost dat de Radu Vodă Mihnea, din Târgoviște, la 10 februarie 1613.
În vremurile domniilor fanariote, marea mânăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din București, este administrată de egumeni greci, buni negustori, dar slabi administratori ai construcțiilor mânăstirești; multă vreme, mânăstirea acumulează bogății, moșii, vii, case și prăvălii în București, dar posesia acestor mari averi nu se oglindește în îmbunătățirile aduse clădirilor.
Planul și formele arhitectonice ale Bisericii Radu-Vodă sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, cu diferența că materialul de construcție întrebuințat nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, ca și la modelul de la Curtea de Argeș.
Fațadele, împărțite în două registre de înălțime inegală printr-un brâu, au o decorație simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care ritmează plăcut suprafețele tencuite cu alb. Înfățișarea actuală a bisericii este datorată ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ștefan Balș între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată).
Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice inițiale, întrucât, ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a fost adăugat și pridvorul, care se păstrează și astăzi.
La miază-noapte de biserică se păstrează turnul-clopotniță, ultimul vestigiu al puternicei incinte mânăstirești de altădată. Vremurile nu l-au cruțat (deasupra intrării dinspre sud o inscripție amintește că după marele cutremur din 1802 era într-o stare „vrednică de plâns”), dar refacerile i-au respectat înfățișarea, astfel încât felul în care arată astăzi este, poate, destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea Mircea. Chiliile mănăstirii ce se ridică pe colină, la sud de biserică, datează din 1893 și au fost construite prin grija lui Ion Scorțeanu și a surorii sale Maria Șchiopescu, ca Internat Teologic.
Mormântul celui de-al doilea ctitor Radu Mihnea se găsește în dreapta pronaosului. Pe piatra așezată de fiul său, o lungă inscripție amintește domniile glorioase ale Radu Vodă.
În stânga naosului este așezat mormântul de veci al patriarhului Justinian Marina, considerat al treilea ctitor al mănăstirii, alături de Alexandru al II-lea Mircea și de Mihnea Radu-Vodă.
Patriarhul Justinian a ales să nu fie înmormântat în Catedrala Patriarhală alături de ceilalți Întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pregătindu-și singur mormântul la Radu Vodă.
