Amintiri din copilărie
Deși nu-i atât de îndepărtată copilăria mea, amintirile încep să se spulbere rând pe rând. Pretind că am avut o copilărie fericită, fără griji și nevoi, cu o singură excepție – am crescut înconjurată de armata rusă și populație vorbitoare de limbă rusă, deși în familie și la școală mi se spunea că limba pe care o vorbesc e cea română. Acum zic că am două limbi materne, română și cea rusă. Acum.
Dar o amintire care îmi stă de atunci în minte, care m-a făcut să fiu la acel moment o naționalistă înflăcărată e legată de dilema veșnică a limbii, care nu cred că va seca vreodată în regiunea transnistreană. Am învățat în școală cu predare în limba română și am avut un coleg de clasă care era rus înflăcărat. De fapt, nu-i de etnie rusă, dar în context aș putea spune un adept al regimului neconstituțional, un adept artificial. Ce poate cunoaște un copil de 15 ani despre jocurile politice a marilor puteri ale lumii, care din nefericire au ca țintă mica regiune din stânga Nistrului? Deci, într-o zi ieșisem la plimbare în oraș (Dubăsari) și fiind orașul nu atât de mare, mi-am întâlnit colegul cu pricină. Ca colegi ne-am salutat și am început să discutăm diverse. Spre uimirea mea eu vorbeam româna și el îmi răspundea în rusă. Deci, confuzie totală. După care urmase o frază pe care n-o voi uita niciodată: “De ce vorbești româna? Suntem în centrul orașului. Nu mai vorbi că se întorc toți la noi!”.
Am încercat să-l conving că limba pe care o vorbesc e în deplină constituționalitate și că nu văd niciun motiv pentru care aș abandona-o, chiar fiind înconjurată de tot Babilonul. Dar nu a funcționat, cum nu cred ca va funcționa și astăzi, peste 5 ani.
Nu mă pronunț împotriva limbii ruse, ba sunt mândră că o posed. Dar mă simt până în prezent frustrată de situația în cauză și de faptul că eu cunosc limba minorităților pe când acestea nu depun nici cea mai mică silință pentru a învăța limba de stat a Republicii Moldova, care implică prin teritoriul legitim și regiunea transnistreană.
de Maria Mițul
