Una dintre cele mai răspândite teze vizând literele basarabene e că postmoderniştii moldoveni ar fi produs marea ruptură faţă de tradiţia literară basarabeană şi că ar fi realizat sincronizarea cu literatura română. Până şi foarte mulţi critici literari români sunt înclinaţi să creadă că, în raport cu generaţia lui Vieru şi Lari, optezeciştii basarabeni ar fi întors foaia. Anume lor li se atribuie rolul înnoirii şi schimbării la faţă a literaturii dintre Prut şi Nistru. Vieru şi Lari ar fi paşoptişti, sămănătorişti şi tradiţionalişti, ar fi subordonat poezia politicului, în raport cu novatorii postmodernişti, care au repus în funcţiile lor esteticul. Dacă există valoare în literatura basarabeană, atunci ar trebui s-o căutăm în textele postmoderniştilor.
Ei bine, în eseul său Reversul ludic al (dia)criticului, apărut sub formă de carte în 2014, la editura Tipo Moldova din Iaşi, criticul literar Vitalie Răileanu vine să combată această teză aproape că unanim îmbrăţişată pe cele două maluri ale Prutului şi să susţină negru pe alb că mai e loc de discuţii în această privinţă.
În opinia sa, optzeciştii nu ar fi produs “o ruptură categorică faţă de generaţiile precedente”, poezia lor fiiind “un amestec dintre vechi şi nou.” Dacă ar fi să-i găsesc o asemănare acestei atitudini a lui Vitalie Răileanu, aş spune că e un chibrit aprins aruncat într-un butoi cu pulbere, cu toate că Vitalie Răileanu nu insistă prea mult asupra acestei idei.
Teza sa însă ar putea fi un punct de plecare foarte generos pentru o dezbatere amplă despre raportul dintre nou şi vechi în poezia ( şi proza basarabeană). Oare chiar să reprezinte generaţia lui Vieru şi Lari vechiul şi poezia generaţiei optzeci noul sau lucrurile sunt cu mult mai complicate decât ar putea să pară la prima vedere?
Cu toate astea, Vitalie Răileanu nu este un contestatar al postmodernismului basarabean, ci chiar dimpotrivă, dar trăsăturile sale specifice le găseşte în altă parte decât majoritatea monitorilor optzecismului şi nouăzecismului moldovenesc. După Vitalie Răileanu, postmodernismul moldovenesc e asemenea unui semn diacritic, care le conferă vechilor valori noi înţelesuri. Situându-l sub semnul ludicului, ironiei, rescrierii, intertextualităţii, fragmentarismului, Vitalie Răileanu vede postmodernismului moldovenesc în siajul tradiţiei.
De mult nu am mai citit un eseu atât de viguros şi de bine scris despre postmodernismul basarabean. De departe, e una dintre cele mai bune cărţi teoretico-critice despre optzecismul dintre cele două râuri şi e indiscutabil cea mai bună carte de până acum a lui Vitalie Răileanu.
