De ce ruşii de azi au o pensie de doar 3000 de ruble?
După ce am terminat lectura volumului de poezie a lui Evgheni Stepanov, Istoriograf mie însumi, apărut la editura Fundaţiei Culturale Poezia din Iaşi, în admirabila traducere a lui Leo Butnaru, m-am simţit ca după o călătorie cu trenul de câteva zile. Nu neapărat obosit, dar răscolit de poezia pe care am descoperit-o. O poezie foarte variată şi complexă, pe care am putut-o împărţi în câteva categorii. Prima, e o poezie a enumerărilor rapide, de parcă te-ai afla într-un tren (iată că din nou revin la tren) de mare viteză, şi piesajele pe care le-ai vedea pe geam s-ar succeda rapid. Consemnări lapidare, înregistrări sumare, rapide a ceea ce vezi. Reduse la un cuvânt sau două. Din lipsă de timp, pe de o parte, dar pe de altă parte şi din dorinţa de-a trece mai repede la a vorbi despre sine, ca în poezia „Ca pe timpuri: eu, maestru al răzbunării. Pe sine. Precum a spus cândva Sosonora.” Ceea ce m-a izbit aici e că nu mai e posibilă nici măcar confesiunea, fără mijlocitor, fără un intermediar textual. În alte texte, poetul ia un singur cuvânt, să zicem, cuvântul strâmt, şi-l reia de şase ori, în contexte foarte diferite, ca să poate conchide în final, cu foarte multă autoironie. „Tuturor li-i strâmt, o, Doamne-adevărat…”
Scris în anul 2008, într-un poem fără titlu (o cunoştinţă de-a mea nu m-a crezut că sunt şi poeme fără denumiri), care începe cu versurile „în uniunea scriitorilor morţi nu există/morţi”, am găsit şi următoarele versuri „nu e păcat să fii bogat/ păcat când poporul tău e sărac/ de ce ruşii de azi au o pensie de doar 3000 de ruble/ întrebaţi-l pe volodea dacă el ar putea trăi doar cu trei mii de ruble”. E un poem social de un mare curaj, în care poetul nu se teme să-l critice sau să-l ironizeze pe Vladimir Putin, pe care-l consideră „un om foarte bun”, fiindcă „pentru un vers palindrom el nu te înfundă în casa de nebuni”.
Nu numai în poeziile sale sociale predomină directeţea şi tranzitivitatea, dar şi în poeziile sale ludice sau ironico-metafizice: „după geam viforniţa horeşte-învârtejeşte/circulă maşini// noapte/ mă trezesc/ oare chiar să mai fiu în viaţă/ mă bucur mă bucur/ adorm din nou”. Atunci când nu sunt scrise sub formă de notaţii, poemele sale se derulează ca nişte confesiuni lungi. Într-un alt poem fără titlu, în care un prieten de-al poetului din străinătare i se plânge de singurătate şi de alte necazuri, poetul îl încheie, zicând: „mă strădui să-mi alin prietenii/ nu le spun nimic de propria-mi viaţă” . Câtă ironie! Asta pe de o parte, dar pe de altă parte, indirect atâtea lucruri ni s-au spus, nespunându-ni-se, despre poet.
Foarte proaspete, minimaliste, ancorate în cotidian şi biografic, poeziile lui Evghenii Stepanov se rup de tradiţia literară rusească pentru a o continua pe cea tranzitivă europeană, unde stilul şi figurile retorice trec pe un plan secund, în prim plan revenind marile naraţiuni despre neliniştile umane. E cu adevărat o mare poezie!
