se foloseau în URSS
Una dintre participantele din SUA s-a plâns că la televiziunile americane se arată multă violență și sex și a întrebat femeile din Leningrad dacă în URSS există aceeași problemă. Răspunsul Ludmilei Ivanova a stârnit hohote de râs în ambele studiouri televizate. Cuvintele s-au întipărit în special celor circa 150 milioane de cetățeni sovietici care, potrivit jurnalistului Vladimir Pozner, au privit emisiunea. În Uniunea Sovietică sexul și tot ce era legat de acesta era o temă tabu. Despre sex nu se discuta și nu se scria. Copiii, la fel ca maturii, erau lipsiți de cele mai elementare cunoștințe de educație reproductivă, iar în institutele de medicină din tot spațiul sovietic nu se spunea niciun cuvânt despre metodele de contracepție.
Până la apariția steriletului, în anii 80, în URSS ca metode de contracepție erau folosite prezervativele și avortul. Iar primele ore de educație sexologică au apărut în 1983-1985, când în școlile URSS au fost introduse cursul „Educație igienică și sexuală" în clasa a VII-a și „Etică și psihologia vieții de familie” în clasele a IX-a și a X-a.
Un lucru interesant este că nici studenții care optau pentru specialitatea obstetrică și ginecologie nu erau instruiți în domeniul metodelor de contracepție. „La Institutul de Medicină nu se învăța absolut nimic despre metodele de contracepție. Era o discrepanță foarte mare între ceea ce învățam acolo și realitatea de zi cu zi, atunci când ieșeai la serviciu”, menționează Rodica Comendant, conferențiară universitară și directoarea Centrului de instruire în domeniul sănătății reproductive. Politica pronatalistă a statului se caracteriza prin tabuizarea temei de contracepție.

Doctora în sociologie, Diana Cheianu-Andrei, atrage atenția și la faptul că în URSS educația, chiar și cea sexuală, nu era pusă pe seama familiei, ci pe cea a instituțiilor statale.

Ulterior densitatea cauciucului la fabricarea prezervativelor a fost crescută. Uzina Bakovsk a fost singura uzină care a furnizat prezervative pe teritoriul întregii Uniuni Sovietice până în anii '80. Un lucru interesant - zeci de ani, uzina Bakovsk nu a schimbat nici designul ambalajului, nici tehnologia de producție a prezervativelor. Abia în 1981, pentru a depăși deficitul caracteristic perioadei sovietice, partidul și guvernul au plasat producția de prezervative la uzinele de producerea a cauciucului din Kiev, Serpuhov și Armavir.

Se vindeau în farmacii, dar nu se afișau niciodată în vitrină. Costau 4 copeici, deci erau accesibile. În schimb la achiziționarea acestora cetățenii sovietici întâmpinau anumite probleme. Mai ales în perioada când toate produsele erau deficitare. Totuși, mai multe persoane cu care am stat de vorbă ne-au relatat că pe teritoriul fostei RSS Moldovenești prezervativele se regăseau în farmacii fără mari probleme. Procurarea acestora, însă, era un adevărat test la nervi. Fondatorul „Genderdoc-M”, Alexei Marcicov, povestește că prezervativele puteau fi cumpărate la fel ca toate produsele în perioada sovietică – „prin cunoștințe". Nu pentru că erau deficitare, ci pentru că era o rușine să te apropii și să întrebi de prezervative. „Tanti care era după sticlă”, s-ar fi gândit că băiatul acesta cumpără prezervative, înseamnă că el va merge „на лево”. Era o temă rușinoasă”, își amintește Alexei. Deci, când mergeai să cumperi prezervative trebuia să înțelegi că te vor privi ca pe o persoană care vrea să meargă pe căi greșite. Dacă farmacista te și mai cunoștea „atunci porneau discuțiile pe la spate”.
Apropo, martorii acelor vremuri recunosc că nu era un lucru obișnuit ca femeile să cumpere prezervative, aceasta fiind prerogativa partenerilor lor. Se credea că dacă o tânără își cumpără prezervative, atunci este de moravuri ușoare. În acest caz, coada de la farmacii arunca priviri acuzative în direcția acesteia. Aceasta se mai putea pomeni și cu câteva cuvinte necenzurate aruncate în urma ei.
„Avortul era considerat ca o metodă de contracepție și lucrul acesta predomină și acum în mentalitatea celor care au acum 40 de ani și mai mult”, povestește sociologa Diana Cheianu-Andrei.
Medicul obstetrician-ginecolog Ion Tudos confirmă că singurul element de planificare familială era avortul. Potrivit lui, la mijlocul anilor '70 în spitale și policlinici din Chișinău erau programate cozi pentru săptămâni întregi la întreruperi de sarcină.


Multe femei nu voiau să afle despre sarcină partenerul sau vecinii. Mai erau relații extraconjugale soldate cu sarcine și femeile veneau să facă întreruperi de sarcină. „Așa era situația atunci”, spune medicul.
Costul neoficial al unei întreruperi de sarcină era de 5 ruble.
Medica Rodica Comendant povestește că, spre deosebire de astăzi, steriletele erau „reutilizate”. Femeile le purtau trei ani, medicul le extrăgea și le ținea în alcool medicinal de 70 % , după care le putea introduce la alte femei. „Cred că făceam o greșeală, alcoolul nu este un dezinfectant și cred că riscul de transmitere a hepatitelor era prezent în momentul acesta. Dar aceasta era o practică foarte răspândită, toți colegii făceau așa, Metoda dispozitivului intrauterin era o metodă foarte populară, devenise cea mai populară în acea perioadă, Apropo asta am ereditat din epoca sovietică - metoda dispozitivului intrauterin a rămas una dintre cele mai populare în rândul femeilor de la noi”, spune ea.
Potrivit medicului Ion Tudos, spre mijlocul anilor '80 totuși policlinicile și spitalele au început a fi asigurate cu sterilete. „Deja industria farmaceutică le producea destule, doar că multe femei cum le introduceau așa și le scoteau. Pentru că erau vulgar făcute, greu de suportat. Principalul că erau multe la număr, ca să îndestuleze policlinicile și spitalele. În policlinici le primeam cu sacul. Eram martor, cum asistenta șefă din policlinică primea o dată pe săptămână sau la două săptămâni medicamente de la farmacii și erau destule. Steriletele moderne au început să apară prin anii 1992-93”.
Ministerul Sănătății al URSS nu era interesat să popularizeze pastilele. Lucrurile derulau după principiul cine are nevoie, le va găsi singur. Unii specialiști ruși moderni afirmă că contraceptivele nu erau popularizate din cauza temerii autorităților că răspândirea acestora ar putea duce la o scădere semnificativă a natalității în țară. În plus, trecerea de la o strategie de avort la o strategie contraceptivă ar fi însemnat o extindere semnificativă a drepturilor individuale, o slăbire a controlului de stat asupra comportamentului reproductiv.

„Căsătoria la microscop”
Cartea cu copertă albastră pe care era imprimată silueta unei femei nu se regăsea în librării, însă era transmisă din mânâ în mână. Maturii o ascundeau sub saltele sau în dulapurile de haine și o citeau mai mult noaptea, femeile discutau în șoaptă despre ea, iar adolescenții norocoși, care au văzut cartea, se lăudau semenilor ca de o ispravă nemaipomenită.
Apariția ei pe teritoriul țării sovietice a fost învăluită de mister - nu se știa unde era tipărită. Cartea era semnată de Kinessa M.Z, o ginecologă din Polonia, care a avut ca scop „să ajute cititorii să creeze o armonie a vieții sexuale”. Copii ale cărții au fost transmise în dar ambasadorului URSS în Polonia, premierului indian Indira Gandhi și ambasadorului URSS în SUA. Cartea conținea și citatul lui Engels: „dragostea sexuală a fost axa în jurul căreia toate destinele umane și cultura mondială au rotit timp de milenii”. În schimb, aceasta nu conținea sfaturi de contracepție, doar recomanda pauza de 5-7 zile între actele sexuale în perioada de fertilitate:
„O femeie matură trebuie să întrețină relații sexuale în mod regulat, cu excepția perioadei menstruale. Frecvența actului sexual trebuie reglementată în funcție de nivelul hormonilor din sânge, adică de nevoia soților pentru descărcare sexuală. Ar fi corect, dacă femeia și bărbatul întrețin relații sexuale peste o zi sau două, cu o pauză de 5-7 zile în timpul ovulației, când oportunitatea unei femei de a rămâne însărcinată este prea mare.”
cu cât mai mulți copii, cu atât mai bine
Astfel, în noiembrie 1941 a fost emis decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „Privind taxa pentru burlaci, cetățeni singuri și familii fără copii ai URSS, la care s-au făcut unele modificări peste trei ani. Astfel, impozitul pentru lipsa de copii era obligat să fie plătit de către bărbați fără copii cu vârste între 20 și 50 de ani și femeile căsătorite fără copii cu vârste între 20 și 45 de ani. Impozitul era în valoare de 6% din salariu. În 1949, impozitul pentru lipsa de copii a fost majorat pentru cei care locuiau la sat”.