

Totuși, în momentul când și-a văzut soția urcând treptele trapei de avion, nu și-a putut stăpâni emoțiile. „Cât erau aici, vorbeam liniștit despre ziua plecării. Totul era parcă ok, dar când am ajuns în ultima secundă și am înțeles: «uite, gata, se duc,» parcă am simțit ceva în piept", își amintește Mișa. Casa din Irlanda îl aștepta liniștită și tăcută, cu jucăriile fetelor rămase prin cameră. Le-a simțit lipsa imediat și spune că de atunci zilele lui au decurs monton și previzibil. „Vii acasă și nu te așteaptă nimeni. Nimeni nu-ți mai râde, nimeni nu-ți mai bate la ușă când te vede. E o stare neobișnuită. Cum lași patul așa îl găsești, cum lași lucrurile așa le găsești. Și e liniște", spune Mișa.
„După vârsta de 3 ani, când copilul intră în etapa autocunoașterii și perceperii de sine, copilul începe să resimtă absența părintelui. De ce? Pentru că ei învață prin imitare și prin modelare. Copilul observă lumea din jurul lui, își formează repere și viziuni despre cum funcționează lumea. Fetele se uită la tată și își formează o imagine internă despre cum sunt bărbații, băieții se uită la tați și învață despre masculinitate. La aceste vârste fragede noi ne formăm modelul de relaționare, învățăm paternuri de comunicare și ne căutăm pe noi prin modul în care se comportă și acționează personale de referință din viața noastră. Cu cât copiii sunt mai mari, cu atât efectele imediate sunt mai vizibile. Lumea copiilor este diferită de realitatea pe care noi adulții o percepem și anumite lucruri care pentru noi sunt evidente și logice, pentru ei nu au sens și nici nu se pot raporta la ele. Copiii percep lumea în primul rând prin emoțiile lor și resimt evenimentele din viața lor la nivel emoțional. De obicei plecarea unui părinte este percepută ca o formă de abandon. Pentru copii explicațiile noastre raționale nu au sens logic. Pentru că ei trăiesc în prezent, în emoția de acum și pentru ei nu contează motivul pentru care un părinte lipsește, dar contează ce simt în legătură cu asta. Sigur că este important să le explicăm de ce tata a plecat într-un mod cât mai simplu și mai accesibil pentru ei. Dar nu trebuie să ne așteptăm că prin asta le va fi mai ușor sau că manifestarea lor emoțională nu va fi atât de puternică."
„Lipsa celuilalt părinte nu cred că poate fi compensată, dar o comunicare autentică cu copiii despre ce simțim este extrem de necesară. Nu evitați aceste discuții, nu vă ascundeți durerea sau disconfortul. Pe copii îi ajută să vadă că și noi simțim lucruri și învață astfel cum să-și gestioneze mai bine stările pe care le au. Răspundeți sincer și deschis la întrebările copiilor, primiți supărările lor atunci când sunt manifestate și nu vă ascundeți stările voastre. Acestea sunt cele mai importante lucruri pe care puteți să le faceți pentru a-i ajuta să navigheze mai ușor această situație", recomandă specialista.
„În cea mai mare parte ele mă sună. Eu dacă sunt la lucru, atunci îmi fac lucrul și nu mă mai uit la telefon, dar cum vine seara ele mă sună. Amelia, fetița cea mai mică, ia telefonul și mă sună să vorbească. Și dacă mă vede pe ecranul telefonului, începe să râdă, îmi mai pune o imagine cu urechiușe sau iepuraș și râde cu poftă", povestește amuzat tatăl.
Emma, sora mai mare, este un pic mai rezervată. „Emma e fericită că e acasă - zburdă ca o căpriță dintr-o cameră în alta. Când mă vede la telefon se rușinează și uneori nu prea vrea să vorbească. Eu nu tare insist pentru că e copil și nu vreau să mă impun. Dar vine și ea și povestește ce se întâmplă".
Tot el povestește că atunci când Elena și fetele în Irlanda, el lucra la construcții și când venea seara acasă era de obicei obosit. „Căutam să mă culc și să mă odihnesc, dar ba una plângea, ba alta alerga. Dar știam că sunt alături". Acum le duce dorul și-l alină doar vorbind cu ele. Iar când dorul nu mai poate fi suportat, Mișa se uită la pozele din telefon. „Am o sumedenie de poze și filmulețe de când s-au născut fetele. Încep să răscolesc o fotografie, apoi două, apoi trei, mă mai uit la un video și uneori această ocupație se întinde ore întregi".
Spune că niciodată nu a avut gândul și temerea că timpul și distanța o să le facă pe fetițe să uite de el. „Eu vorbesc cu ele, ele mă văd în fiecare zi și lucrul acesta cred că nu trece așa. Aceasta se memorează".
copiii lângă mama și tata"
La Dublin au rămas o parte din lucrurile fetelor - pătuțul și jucăriile, iar pe un perete sunt lipite niște imagini cu animăluțe. „Mișa a rămas în camera ceea. Uneori el îi arată peretele cu jucării din Irlanda Emmei: «uite tata ce are aici» și Emma începe să plângă, pentru că vrea acolo", spune Elena.

a păstra legătura copiilor și a taților la distanță:
Crăciun și am să le aduc cadouri"

„Tată e bine să fii și aș recomanda la mulți să fie. Sunt sentimente pe care nu le poți reda prin cuvinte: să simți și vezi un omulean de câțiva centimetri pe care te temi să-l ții în brațe cum crește sub ochi tăi. Dar să fii tată la distanță nu e bine, nu e bine deloc. Atunci când copiii sunt alături de tine, atunci îi simți, îi educi, îi iubești când trebuie și faci toate lucrurile la timpul lor".
