Istoria unei moldovence revenite din Italia cu COVID-19
În același timp, abia se depistaseră primele cazuri de COVID-19 în Wuhan, China. Nimeni nu se gândea că acel virus urma să facă prăpăd în lume. „Unde e China și unde e Moldova?", ziceau oamenii și priveau cu scepticism ce se întâmpla în țările îndepărtate.
stării noastre de sănătate este direct."
Este greu să vorbim despre lipsa stigmatizării într-un context în care toată lumea este speriată și stigmatizată. Și dacă stigmatizarea n-o putem anula, atunci bruma de umanitate din fiecare dintre noi o putem găsi. Pe moment, starea lor emoțională e atât de proastă și ați văzut și comentarii ale unor medici care semnalează unele dereglări cognitive, emoționale și chiar psihice în cazul bolnavilor de COVID-19. Cu atât mai mult, acești oameni au nevoie de alți oameni alături ca să se recupereze și să treacă mai bine prin boală".
Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
Apoi, în următoarele zile, când dădea cu aspiratorul, mâinile și picioarele au început să-i tremure. „E multă alergătură", se liniștea ea și continua să lucreze.
Nu avea nici febră, nici tuse – simptomele cele mai comune pentru coronavirus. Pe deasupra, în regiunea în care lucra, nu era depistat încă niciun caz de infectare.

„Dacă am coronavirus?"
A ajuns acasă târziu după ora 12 de noaptea. O așteptau cu brațele calde părinții și nora, însărcinată. Voia să-i îmbrățișeze, să-i pupe pe obraji, să-și aline dorul, dar era conștientă că a venit dintr-o țară în care epidemia lua amploare și a solicitat să fie respectată distanța așa cum cereau autoritățile.
A doua zi s-a trezit la 6 dimineața. Nu a dormit mai mult de cinci ore în noaptea ceea. Când a deschis ochii, și-a dat seama că ceva nu era în regulă. S-a ridicat încet pe șezute, capul greu o trăgea înapoi spre pernă. „Sunt obosită, am lucrat fără zile de odihnă", și-a spus ea. A băut o cafea, a despachetat geamantanul, a pus cadourile în dulap, a mai vorbit la telefon ba cu o rudă, ba cu alta. Timpul a zburat repede, iar după prânz, a început să „o scuture" și mai tare. Respira greu și parcă nu-i ajungea aer. A deschis dulapul, din cutiuța de medicamente și-a pus ambele termometre pe care le avea. Liniuțele roșii au urcat până la 38,2. Pentru Sofia, care făcea febră foarte rar și doar în cazuri grave, acesta a fost un semn rău. Inspira adânc, dar nu era suficient. Se ținea de gât, inima îi sărea din piept, amețea. A sunat la 112 și peste câteva zeci de minute a venit și ambulanța.
Pe 12 martie, a doua zi de la internare, a fost testată pozitiv la coronavirus și mutată într-o altă secție. Din interior, virusul o usca. Nu putea să mănânce, să bea apă, să ridice măcar o mână. Era imposibil să se ducă la baie.

„Ne-ai adus virusul!"
decât stigmatul public."
Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă

„Vă dați seama câtă murdărie s-a vărsat?"
În cazul nostru, s-a văzut această greșeală de comunicare din partea guvernului către populație. Ora serală, dacă vă amintiți, la început când toată lumea aștepta acea conferință de presă cu sufletul la gură, conținea multe dintre formulări și fraze, pe care și OMS, și structurile ONU recomandă să nu le folosim atunci când vorbim despre COVID-19.
De exemplu folosirea sintagmelor: persoane care transmit COVID sau persoane care infectează pe cei din jur sau răspândesc virusul. Așa tip de exprimări, odată intrate în spațiul nostru mental, deja stârnesc un val de furie sau blamare.
Și replicile acestea, care cumva anulează latura umană dintr-o persoană, creează impresia că cei bolnavi au făcut ceva rău, că sunt împotriva celorlalți sau nu sunt la fel de oameni ca și noi. Cu siguranță, aceste greșeli de comunicare au alimentat frica oamenilor și stigmatizarea celor bolnavi".
Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă

Toate comentariile citite și auzite au făcut-o să creadă că Ecaterina s-ar fi infectat de la ea. Simțea o vinovăție și o durere pe care uneori avea senzația că nu le mai poate duce. „Asta este o mare tragedie în suflet care niciodată în viață nu o să-mi treacă..." spune Sofia, amintindu-și de cea mai grea perioadă din viața ei. De fiecare dată când revede zile din luna martie, plânge în hohote.
Citește reportajul: Oameni, nu cifre. Medicii pe care i-am pierdut

„M-au vindecat ochii doamnei Lucica, sora medicală. Ochii care se uitau blânzi la mine."
Periodic, se oprește din plâns și tușește. „Cred că tot s-a pornit de la domnul Dodon, cu doamna Dumbrăveanu… Dar asta a venit de sus… Ei au dus tot la chestia asta…" Este recunoscătoare că nora a fost externată peste două săptămâni, în stare bună și astăzi are un nepoțel pe care-l așteaptă să revină din Germania.
Își amintește și de consătenii care se prefac că nu o văd atunci când merge pe drum, uneori. Dar spune că îi iartă pe toți și că „eu n-am să fiu ca dânșii, chiar n-am să fiu. Oricât de răi au fost ei cu mine, eu o să le dau bună ziua în continuare".
Omul arată la fel cum arăta până la COVID-19, nu? Dar pentru că noi știm că el a fost bolnav, începem să-l evităm sau să-l ignorăm, să-l marginalizăm. În plan profesional sau social bineînțeles că etichetarea aduce prejudicii mari felului în care se simte această persoană..."
Daniela Terzi Barbăroșie, psihologă
A editat Anastasia Condruc.
A contribuit Ana Gherciu.
Ilustrații de Irina Cleșcenco.
Editare video de Ernest Todiev.
A contribuit Diana Preașca-Madan.
