Pe 24 februarie a început războiul pe scară largă dus de Rusia împotriva Ucrainei. În primele zile ale războiului, armata rusă a reușit să se apropie de Kyiv și să cucerească orașele ucrainene din apropierea capitalei. Timp de o lună, mai multe orașe și sate din regiunea Kyiv au fost sub ocupație, fiind, de asemenea, supuse numeroaselor atacuri cu rachete. După ce armata rusă a părăsit orașe precum Bucea, Borodianka, Irpin, întreaga lume a aflat despre cruzimea soldaților ruși.
Am decis să plec mai departe de orașele afectate și să văd cum au supraviețuit ocupației satele ucrainene, despre a căror situație știm mult mai puține.
Urmele războiului la 10 kilometri de Kyiv
De la Kyiv spre Borodianka drumul durează câteva ore. Anterior, în suburbiile capitalei se putea ajunge rapid și ușor, dar din cauza podurilor și drumurilor distruse, timpul de călătorie se mărește. Aceasta este a doua mea vizită în satele distruse. Duc ajutor umanitar oamenilor pe care am reușit să-i cunosc mai înainte.
Urmele războiului încep să apară la 10 kilometri de Kyiv. Din ce în ce mai mult, de-a lungul drumului apar case cu ferestre sparte și acoperișuri deteriorate. Sunt rezultatele atacurilor cu rachete, valurilor de explozii și ale schijelor de la rachetele doborâte. Treptat, în cale apar tot mai multe case distruse. Mașina trece pe lângă satul inundat Demidov. Pe 25 februarie, armata ucraineană a aruncat în aer un baraj și un pod pe râul Irpin pentru a împiedica înaintarea trupelor ruse – apa a inundat satul și a ajutat la apărarea Capitalei.
Din localitate, drumul duce spre pădure – pe marginea drumului poți vedea mașini ciuruite de gloanțe și arse. Pe parbrize se văd găuri de la zeci de gloanțe, iar deocamdată soarta șoferilor acestor mașini îmi este necunoscută. De-a lungul drumului apar din ce în ce mai mult semne cu inscripția „Mine” – armata rusă a lăsat în urma sa atât muniții neexplodate, cât și mine instalate în mod intenționat. Ucraina este acum cea mai minată țară din lume, iar deminarea totală a teritoriului ar putea dura câțiva ani.
Cu cât mai mult mă apropii de Borodianka, cu atât mai des văd pe porțile din curțile caselor inscripții: „Copii” și „Aici locuiesc oameni”. Sătenii legau banderole albe la uși drept semn că în casele lor locuiau civili. Totuși, asta nu a împiedicat armata rusă să intre cu tancuri în curțile civililor.
La intrarea în Borodianka te întâmpină un pod aruncat în aer. Acesta a fost acoperit cu nisip și întărit, dar trecerea peste el continuă să fi periculoasă și riscantă. În fiecare zi, convoaiele de mașini cu ajutor umanitar traversează podul. Cele mai multe dintre ele lasă alimente și produse de igienă în Borodianka, iar în satele alăturate nu ajunge aproape niciun ajutor. Eu plec însă mai departe de Borodianka – în satul Lîpivka, unde sunt așteptată de o familie, pentru care aduc mâncare.
„Plângea, îi spunea că are mamă în Rusia, dar că nu ne poate lăsa să ieșim din sat”
Sașa are 18 ani. Împreună cu tatăl, mama și bunica, el a locuit în satul ocupat de amata rusă în perioada 27 februarie – 8 martie.
„Când a început războiul, ne-am gândit că nu ne va afecta prea mult – în preajmă nu există obiectiv militare și suntem departe de Kyiv. Dar deja pe 27 februarie, pe strada noastră mergeau vehiculele rusești, iar elicopterele lor zburau peste casele noastre. Militarii ruși au forțat porțile și au intrat în case. Rușii au intrat și în curtea noastră. Ne-am ascuns în casă, în camera cea mai îndepărtată. Ne era frică. Un soldat a spart geamul, a urcat în casă și a început să strige: «Este cineva aici?». Tăceam. El a strigat : «Fie arunc o grenadă, fie ieșiți afară». Mama mea a ieșit încet spre el. Noi am urmat-o. Am fost scoși afară sub amenințarea pistolului, iar soldatul a început să ne inspecteze casa pentru a vedea dacă avem arme și dacă ascundem soldați ucraineni. A inspectat totul și a plecat. Apoi, alți soldați au început să vină la noi în fiecare zi. Cereau țigări și voiau să-și încarce telefonul. Nu aveam însă nici curent, nici apă, gaz sau comunicații. Toate comunicațiile au fost deteriorate”, povestește calm Sașa.
Din spusele lui, ca să iasă din casă în curte, oamenii din sat trebuiau să poarte pe braț o banderolă albă – semn că sunt civili. Ei nu puteau să-și părăsească curțile – aveau șanse să fie împușcați. Militarii jefuiau în sat – au luat toată mâncarea și tot alcoolul din magazine, iar din case au luat tehnica și hainele. Pentru a-și găti mâncarea, sătenii erau nevoiți să facă foc în curte sub bombardamente.
Sașa locuiește cu familia la marginea satului. El mă duce de partea cealaltă a casei și îmi arată tranșeele în care stăteau soldații ruși. Sunt gropi asemănătoare unor morminte nu prea adânci.
„Mama venea la ei, îi ruga să ne lase să ieșim din sat ca să ne evacuăm. Dar ei au refuzat-o și au amenințat-o cu arma. Ea îi întreba dacă au mame. Un soldat s-a uitat la ea, plângea, îi spunea că are mamă în Rusia, dar că nu ne poate lăsa să ieșim din sat”, povestește tânărul. Mama lui Sașa spune că soldatul avea ochi albaștri.
„După aproape două săptămâni, am convins armata rusă să elibereze bătrânii, copiii și femeile. Au fost pogromuri mari în satul vecin Andreevka și ne era teamă că asta se va întâmpla și cu noi. În Andreevka au fost cecenii, au tratat oamenii foarte crud și aproape nu au mai rămas case întregi în sat. Satul nostru a fost mai norocos. Noi am putut să ieșim. Am mers mult pe marginea drumului alături de alți oameni bolnavi. Când în sfârșit i-am văzut pe soldații noștri ucraineni, am plâns de bucurie.”
Familia lui Sașa s-a întors din evacuare la două zile după ce armata rusă a părăsit satul lor Lîpivka. Ei continuă să trăiască fără electricitate, apă, gaz și comunicații. Dar sunt fericiți s-au întors la propria lor casă.
„Oamenii din Rusia sunt zombați, nu înțeleg că aici este război”
În satul vecin, Andreevka, care este aproape complet distrus, oamenii curăță molozul și aranjează străzile. În curând ei vor avea electricitate, dar restabilirea comunicațiilor este îngreunată de mine. În fața caselor au rămas fragmente de rachete și bombe întregi care au reușit să fie neutralizate de geniști.
Am intrat în curtea unui bărbat a cărui casă a fost lovită de o rachetă, fiind parțial distrusă. Îl întreb cum a supraviețuit ocupației.
„Eu și familia mea nu am suferit. Este doar o gaură în perete. Am stat trei săptămâni cu familia în subsol, în timp ce rușii trăgeau atât de tare, încât era imposibil să mergi pe stradă. Este păcat să ne plângem – la urma urmei, am rămas în viață”, spune bărbatul. Îi propun o pungă cu mâncare, dar el refuză politicos. Este gata să ia doar câteva pachete de țigări – acestea nu se găsesc în Andreevka.
Când împărțeam ajutorul umanitar, am făcut cunoștință cu Alexandr, care face parte din apărarea teritorială. Aceasta este o unitate militară separată, în care se înscriu voluntarii pentru a-și proteja orașele și satele. Alexandr mi-a propus să merg în satul vecin Potașnea, unde înainte de război locuiau aproximativ 500 de oameni. În timpul ofensivei rusești în regiunea Kyiv, Potașnea a fost grav afectată de loviturile aeriene. Ulterior, majoritatea caselor din sat au ars din temelie.
Alexandr povestește că a ajutat mulți oameni să se evacueze din sat, el însă a rămas.
„Alergam în fiecare noapte și zi să sting incendiile. Mă ajuta un vecin, împreună cu el am stins cât am putut focul ca acesta să nu se extindă la casele învecinate”, spune el.
Casa lui Alexandr a fost grav avariată de valurile de explozii. Poarta din curtea lui arată ca o sită – ciuruită de fragmente de explozibil. În curtea vecinului se află un obuz neexplodat. Alexandr mă duce prin sat unde văd ruine. Mașini și case arse, pământ negru acoperit cu cenușă, carcasele de fier ale paturilor, țevile de la sobă, un ceainic înnegrit în cenușă.
În apropierea uneia dintre casele distruse, întâlnesc o femeie. O cheamă Tatiana și are 72 de ani. S-a mutat în Potașnea când avea 22 de ani. Împreună cu soțul și-au construit propria casă. După 50 de ani, aceasta a ars complet.
„Nimeni nu-mi va da înapoi ceea ce am investit în casa mea toată viața. Am plecat din Potașnea la fratele în Jitomir, iar când m-am întors, am văzut doar ruine. Oamenii din Rusia sunt „zombați”, nu înțeleg că aici este război. Fratele meu are o cunoscută în Rusia. Ea îi spune că noi ne ucidem singuri, iar Rusia ne salvează”, spune femeia.
Tatiana a reușit să strângă toate fragmentele distruse din curtea sa și să-și pună la punct grădină. În curând va pune în pământ cartofii.
„În fiecare dimineață mă trezesc și încep să fac măcar ceva. Nu pot trăi așa când e mizerie în jur. Întotdeauna trebuie să lucrezi”, spune femeia.
Într-una dintre casele învecinate, o rudă de-a Tatianei a ars de vie. Trupul bărbatului este ținut la morgă pentru examinare, iar femeia așteaptă să-l poată îngropa.
Împreună cu Alexandr și Tatiana, mergem la o femeie a cărei casă nu a fost atinsă de foc, dar a suferit de valurile de explozii. Pereții casei vechi sunt împânziți de fisuri.
Elena are 84 de ani. Când a fugit de explozii în subsol, a fost lovită de un fragment care ardea. Hainele i-au luat foc iar documentele pe care le purta cu ea au ars. Din fericire, Elena aproape că nu a avut de suferit.
„Când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, aveam trei ani. Acum mor și războiul mă urmărește din nou”, zice Elena.
În timpul conversației, Elena îi numește accidental pe ruși „nemți”. Își amintește bine de cel de-al Doilea Război Mondial, dar, din spusele ei, soldații germani nu au fost atât de cruzi cu civilii. Tatăl ei a luptat alături de ruși împotriva Germaniei. Elena se bucură că tatăl ei nu a cunoscut războiul actual. La fel ca Tatiana, Elena petrece mult timp în grădină – pregătește terenul pentru plantarea legumelor. „Nu știu cât va dura războiul. Iarna se va întoarce curând și trebuie să ne aprovizionăm cu alimente”, explică bătrâna.
„I-am spus unui cecen că dacă întâlnește un naționalist, să-mi spună, că nu i-am văzut niciodată”
Alexandr mă duce în satul Zagalțî. Acolo stau peste noapte la o familie pe care am cunoscut-o la prima vizita. Anatoli a lucrat la Centrala Atomică de la Cernobîl. S-a pensionat acum câțiva ani. Soția sa, Ludmila, lucrează la școala din sat. Sunt căsătoriți de treizeci de ani.
Ludmila își amintește cum s-a speriat de prima explozie. Explozia a avut loc la ora 4 dimineața, la 500 de metri de casa Ludmilei și al lui Anatoli. Obuzul a lovit grădinița, iar Ludmila a văzut cum pământul și pietrele zburau în direcții diferite și cum clădirea a luat foc. Atunci familia a decis că trebuie să plece. Ludmila a reușit să părăsească Zagalțî și a mers la Lviv, un oraș din vestul Ucrainei.
„La Lviv, am fost primită de oameni complet necunoscuți și ei mi-au dat tot de ce aveam nevoie – apartament, mâncare. Dar îmi era foarte dor de casă și nici cele mai confortabile condiții nu m-au ajutat. Voiam să mă întorc la Anatoli și m-am întors de îndată ce am putut. Timp de 21 de zile nu am auzit vocea soțului meu. Îmi era foarte dor”.
Anatoli a rămas să aibă grijă de casă. El povestește cum cecenii se plimbau prin sat, intrau în casele altora și furau mobilă, haine, veselă. „Un soldat mi-a spus că au venit în satul nostru pentru naționaliștii ucraineni. I-am spus că dacă îi întâlnește, să-mi spună, că nu i-am văzut niciodată”.
Seara, în casa celor doi se adună prietenii. Pe mine, o persoană complet necunoscută pentru ei, m-au primit ca pe o persoană apropiată. Fiecare dintre prietenii familiei a adus mâncare – pe masă era borș ucrainean, cartofi copți, murături, carne înăbușită. Am cinat cu oameni care au supraviețuit în mod miraculos. Am stat la lumina lumânărilor până noaptea târziu și am vorbit îndelung. Iar peste drum de casa noastră confortabilă se afla un crater de la explozie, în el și-a găsit locul de veci un câine mort. În apropiere se vede o casă arsă.
Dimineața, Ludmila, împreună cu colega sa Oksana, mă duce la școala unde au fost staționați militarii ruși. Înainte de război, copiii din satele vecine veneau aici, dar acum clădirea școlii este parțial distrusă, iar copiii nu vor avea unde să învețe.
De la militari staționați aici au rămas inscripții pe pereți. În unele mesaje pentru școlari, ei scriu că Ucraina este de vină pentru distrugeri. În altele, promit că își vor răzbuna morții. În al treilea mesaj sunt înjurături. Chiar dacă școala are o cantină unde poți găti și mânca, resturile de mâncare sunt împrăștiate în toată școala. Soldații ruși au furat piese valoroase din computerele școlii. Dovezile lăsate sugerează că armata rusă are un nivel scăzut de cultură. Ei tratează fără respect nu numai civilii ucraineni, ci și pe ei înșiși – în apropierea locurilor unde au dormit sunt grămezi de sticle goale de alcool și mucuri de țigară.
Oksana și Ludmila mă duc în biroul directorului. Acum aici este o gaură imensă în tavan, prin care poți vedea cerul gri. Femeile speră că școala va fi restaurată și copiii se vor așeza din nou în băncile lor.
„Nu am fost niciodată împotriva rușilor. Copiii noștri citeau literatura rusă, vorbeau rusă, noi îi consideram frați. Dar acum nu va mai exista niciun fel de fraternitate”, spun ele.
Merg pe strada Nezalejnosti (n.red Independenței]). Aproape toate casele sunt arse și distruse. În curți, obuzele neexplodate sunt marcate cu un steguleț roșu. La capătul străzii se află un tanc rusesc ars.
„Ei nu cred că Rusia ne omoară, nu vor să afle adevărul”
Din satul Zagalțî mă întorc la Borodianka. Mă aduce un militar ucrainean. El este bucuros că jurnaliştii lucrează din greu în teritoriile eliberate – mai mulţi oameni vor putea afla adevărul despre crimele armatei ruse. Militarul recunoaște că se simte vinovat pentru toți civilii uciși, regretă că nu a reușit să-i salveze pe cei decedați în Bucea și Borodianka. Îi spun că nu e vina lui. Îmi vine greu să cred că asta îi va face mai bine.
Prima mea vizită la Borodianka a fost dificilă. Am văzut oameni care curățau dărâmăturile unei case distruse. Am văzut cum salvatorii scoteau oameni morți. Trupurile lor erau puse în saci de culoare neagră. Tehnica ridica plăcile grele ale unei clădiri cu nouă etaje care a fost distrusă – praful nimerea în ochi, gură, nas și trebuia să inhalăm ceea ce a rămas după explozie. Borodianka era un oraș pașnic, clădirile cu nouă etaje erau casele unor oameni pașnici. Dar armata rusă a ucis oameni fără apărare, a aruncat bombe asupra lor.
Acum am venit din nou în Borodianka. Până în prezent, aproape toți oamenii morți au fost identificați și îngropați. Dar chiar și acum poți vedea pe alocuri morminte. Poate fi un mic deal acoperit cu o ramură de molid, sau o cruce ieșită din pământ în curtea unei case.
Câinii aleargă pe străzile din Borodianka – ei vânează pisicile care au rămas fără stăpân. Animalele sunt flămânde. Oamenii stau în rânduri lungi pentru ajutor umanitar. Lucrătorii de la utilități publice curăță străzile de moloz și gunoi. Întreaga Borodianka s-a transformat în ruine uriașe.
Pe ruinele uneia dintre casele distruse lucrează Eduard – el demontează o clădire cu nouă etaje. Eduard este belarus. Până în 2014, el a locuit în Luhansk unde și-a construit o casă. După ce Rusia a început războiul în Donbass, el a decis să plece cu familia în Irpin, un oraș de lângă Kyiv. Dar și în Irpin a avut de suferit din cauza armatei ruse. Împreună cu familia s-a ascuns de explozii și trupele rusești în subsolul casei. Când Irpin a fost eliberat de militarii ruși, soția și copiii lui au plecat în vestul Ucrainei, dar Eduard a rămas pentru a ajuta alte orașe afectate.
„Eu am doi frați. Unul este în Minsk, al doilea – în orașul rus Ekaterinburg. Niciunul dintre ei nu mă crede, nu cred că Rusia ne omoară, nu vor să afle adevărul”.
Eduard mă ajută să cobor în subsolul casei distruse. Jos e frig, întuneric și umed. Oamenii au locuit în acest subsol în timp ce Borodianka era bombardată de militarii ruși. În urma oamenilor au rămas plapume, haine, alimente pentru copii și produse cosmetice ale femeilor. Eduard nu știe dacă au fost oameni decedați în acest subsol. Când a început să curețe dărâmăturile, nu mai era nimeni în adăpost.
Armata rusă a adus distrugeri în toată Ucraina – de la Mariupol până în Kyiv, de la Harkiv la Cernigov, de la Herson la Lviv, de la Odesa la Severodonetsk. Milioane de oameni au fost forțați să-și părăsească casele, mii de civili au murit. Borodianka, Zagalțî, Potașnea, Lîpivka și Andreevka sunt doar o mică parte din durerea pe care Rusia a adus-o cu ea. Dar ucrainenii își reconstruiesc casele, se întorc din Europa, își tratează răniții și strâng bani pentru a-și înarma soldații. Războiul va fi greu. Victoria va fi atinsă. Ucraina va fi liberă.
Articol scris de Larisa Kalik, o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. De la începutul războiului Larisa a fost în mai multe regiuni ale Ucrainei, pentru a documenta ororile invaziei ruse.
