Zaporojie este cel mai important oraș din apropierea teritoriilor ocupate din Ucraina. Aici vin oamenii strămutați din Mariupol, Berdiansk, Herson și alte orașe ucrainene ocupate de armata rusă. Într-un centru mare pentru refugiați, aceștia primesc asistența și sprijinul necesar, iar apoi sunt ajutați să ajungă în alte orașe ale Ucrainei. Denis Minin este una dintre persoanele implicate în evacuarea oamenilor.
„Evacuarea oficială nu salvează pe nimeni, ea pur și simplu nu există”
Denis s-a născut și a crescut la Mariupol, dar în ultimii ani locuiește în Kyiv. E prezentatorul unei emisiuni matinale la o televiziune din capitală. Pe 24 februarie, Denis și-a dus familia în Polonia, apoi a mers la Zaporojie pentru a încerca să-și ajute părinții să părăsească Mariupolul. Aceștia însă au încetat să mai răspundă la apeluri și mesaje. Denis a început să caute șoferi și autobuze pentru a evacua restul locuitorilor din Mariupol.
Așa au apărut inițiativele de salvare a locuitorilor din orașul ocupat. Acum Denis coordonează constant evacuarea – a găsit șoferi și a reușit să strângă bani din întreaga Ucraina pentru a procura mașini. Își amintește că cineva a trimis șase grivne, iar altcineva o mie de dolari. El crede că aceste sume sunt în egală măsură valoroase. „Dacă o persoană a transmis șase grivne, înseamnă că avea o sută de grivne în cont și a vrut să doneze ultimii bănuți.” Denis, împreună cu voluntarii, a reușit să procure mai multe vehicule. Mașinile nu sunt noi, însă voluntarii le repară.
Tânărul este ajutat să procure și combustibil pentru evacuarea oamenilor. „Sunt companii și persoane care ne alimentează mașinile absolut gratuit și nu cer nimic în schimb. Ei înțeleg că sunt în joc viețile locuitorilor din Mariupol și ajută cu ce pot. Ne-au ajutat la procurarea combustibilului încă de la începutul războiului. Astfel, am reușit să economisim mai mult de jumătate de milion de grivne”, spune Denis. Vehiculele alimentate sunt încărcate cu ajutor umanitar. Voluntarii aduc în teritoriile ocupate medicamente, haine și alimente, iar apoi evacuează locuitorii. Oamenii nu pleacă fără animalele lor de companie.
„Salvez oameni din orașul meu natal, asta fac acum. Îi salvez pe cei care nu pot părăsi teritoriile ocupate, pe cei care se simt abandonați. Evacuarea oficială nu salvează pe nimeni, ea pur și simplu nu există. Nu au existat niciodată coridoare verzi. Ce este coridorul verde? Este un traseu cu două puncte: punctul A și punctul B. Mariupol și Zaporojie. Coridorul verde înseamnă că poți parcurge această distanță atunci când mergi după copii sau împreună cu copiii, iar nimeni nu te va opri, doar îți vor fi verificate actele. Însă aceste coridoare nu există. Oamenii caută posibilitatea de a merge în teritoriile libere. Ei simt puterea de a începe o viață nouă – iau o singură geantă, iar în ea este întreaga viață.
„Rușii sunt gata să scoată nu doar tot ce găsesc în buzunare, ci chiar și sufletul”
Evacuarea este un proces dificil și periculos. Pe drumul de la Mariupol spre Zaporojie există peste douăzeci de puncte de control, iar la fiecare dintre ele sunt militari ruși. Pentru a intra în Mariupol, trebuie să ai viză de reședință în oraș, un permis special și un document care să demonstreze că ai trecut filtrarea. „Am construit un lanț de aprovizionare despre care nu pot vorbi, asta poate pune în pericol șoferii noștri. Am găsit o cale prin care șoferii scot oamenii din Mariupol.
Dar chiar și asta nu funcționează întotdeauna – doi dintre șoferii noștri sunt în captivitate, au fost luați lângă Donețk. Oameni absolut nevinovați. Cinci dintre autobuzele noastre au fost luate de ruși. Ei au desenat litera Z și se deplasează cu ele prin Mariupol”, povestește el.
Din spusele lui Denis, armata rusă este un pericol nu numai pentru șoferii voluntari, ci și pentru civili. „Rușii sunt gata să scoată nu doar tot ce găsesc în buzunare, ci chiar și sufletul. Ei iau mașinile, arestează șoferii, pot să-i ucidă și ucid. Oamenii înarmați se simt puternici și nu-i interesează drepturile pasagerilor sau ale șoferilor. Ei pot trage deasupra capurilor. Șoferii noștri conduceau un autobuz plin de oameni, iar la unul dintre punctele de control bărbații au fost inspectați și dezbrăcați de soldații din așa-numita Republică Donețk. Unuia dintre bărbați i-a fost depistat un tatuaj, a fost luat deoparte fără haine, pus la perete, iar apoi au tras câteva gloanțe în aer deasupra capului său. Oamenii din autobuz s-au speriat, au crezut că bărbatul va fi ucis. Dar soldații din Donețk au decis doar să se distreze așa. O persoană devine absolut neputincioasă atunci când intră în „zona gri” (n.a: teritoriul ucrainean ocupat de ruși) și părăsește granițele teritoriului nostru liber”. Denis spune că astfel de povești sunt doar o mică parte din tot ceea ce trăiește el și șoferii.
„Mariupol este orașul nostru și îl vom întoarce”
De la începutul războiului, în mare parte, în Mariupol nu a existat electricitate, gaz sau apă. Oamenii gătesc pe foc. Pentru a încărca telefonul ei trebuie să plătească celor care au generatoare de electricitate – 25 de grivne ( n.r.: aproximativ 16 lei) pentru o singură încărcare. Pentru a primi o cartelă SIM aștepți la coadă timp de o lună. Denis gândește cu voce tare: „Vor putea oare oamenii care vor citi asta să-și imagineze și să înțeleagă? Mă îndoiesc. Mergi printr-un oraș distrus în căutarea unui telefon încărcat și a unei cartele SIM ca să-ți suni rudele să le anunți că ești în viață. Este de neimaginat”. Tânărul crede că oamenii din Mariupol nu îi vor putea ierta pe ruși. „Sunetele bombardamentelor ucid totul în interior, iar golul este umplut de frică. Oamenii au trăit asta luni de zile. Auzeau sunetul unui avion deasupra capului și înțelegeau că acum vor fi bombardați”, adaugă el.
Îl întreb pe Denis despre starea sa emoțională. El face o pauză, iar apoi spune: „Mariupolul este orașul meu. Încerc să fac ceva în continuu ca să mă gândesc mai puțin la tot ce se petrece în jur. Dacă începi să te gândești, înțelegi că nu a mai rămas nimic. Nu a rămas nimic din locul copilăriei mele, din ceea ce iubeam. A dispărut orașul în care vrei să te întorci. Asta doare. La începutul misiunii noastre, militarii îmi transmiteau „salutări” prin șoferi. Îmi spuneau că dacă vin în oraș, acolo și voi rămâne. Părinții mei au rămas acolo, iar eu nu pot veni. Mult timp șoferii nu puteau ajunge la părinții mei care locuiesc departe. Multă vreme nu am știut dacă sunt în viață. Ei au reușit să ia legătura cu mine abia peste o lună jumătate. Atunci am aflat că sunt în viață, iar locuința a rămas intactă. Părinții mei sunt bătrâni, au peste şaizeci de ani și le este frică să plece. Multă vreme i-am ajutat pe alții, realizând că nu mă pot ajuta pe mine însumi. Este o durere mare pe care greu o poți arătată și povesti cuiva. Ne-au furat casa, dar o vom elibera. Mariupol este orașul nostru și îl vom întoarce”, spune Denis.
Nu știe câți oameni a reușit să scoată din Mariupol. „Când totul se va sfârși, vom putea număra. Cred că sunt circa două mii de oameni. Cei salvați vin în Zaporojie, iar noi le notăm numele pe pagini simple de caiet. Mă întorc acasă noaptea și pun caietele acoperite cu nume într-un teanc. Într-o zi le voi număra. După o zi lungă adorm repede și mă trezesc la apeluri. Oamenii sună în fiecare zi și cer ajutor, dar este imposibil să-i ajutăm pe toți. Dar pe cei pe care îi putem, îi ajutăm. Noaptea îmi visez copilăria, orașul, fiica. Ea crește fără mine, iar mie îmi scapă cea mai interesantă perioadă din copilăria sa. Ea salută toată lumea pe stradă, este veselă și zâmbitoare. De ce să aibă ea aceste griji? Tata se va ocupa de ele”.
Articol scris de Larisa Kalik, o jurnalistă originară din Tiraspol. Acum trei ani, ea a lansat o carte despre experiențele traumatizante ale celor ce au trecut prin armata transnistreană. Cartea i-a adus recunoașterea publicului, dar și un dosar penal în regiunea din stânga Nistrului unde locuia. Asta a determinat-o să emigreze în Ucraina, țară care i-a devenit a doua casă. De la începutul războiului Larisa a fost în mai multe regiuni ale Ucrainei, pentru a documenta ororile invaziei ruse.
