Prima înmormântare pe care o țin minte e cea a străbunicii mele Jenea, de la Palanca. Mare legendă la noi în familie și prima feministă din viața mea. Bunica Jenea este citată la fiecare întâlnire cu rudele. De la ea au învățat femeile de pe linia mamei despre împărțirea responsabilităților în familie sau faptul că trebuie să fie inteligente și să aibă grijă de ele. Aveam șapte ani când bunica Jenea a decedat după o luptă lungă cu cancerul. La înmormântarea ei am primit „de pomană" o masă, patru scaune, o față de masă, un set din șase farfurii, tacâmuri și căni. Acestea încă mai sunt folosite în casa părinților mei. Aproape toate pomenile date atunci au fost pregătite de bunica Jenea pentru persoane concrete, iar organizatoarele înmormântării știau exact ce au de făcut.

Peste ani am fost la mai multe înmormântări. Unele, la fel de minuțios și din timp pregătite, altele – mai puțin și de asta judecate aspru de câte una sau mai multe femei în vârstă care știu toate regulile nescrise și sofisticate ale procesului. Am regăsit pregătirea de moarte și în drumul meu profesional, atunci când femei de la țară mă primeau la ele-n casă, îmi povesteau de viață, de greutățile bătrâneții și, printre altele, se lăudau și cu ce-au reușit să adune pentru când „le-a veni timpul". Femei care au trăit toată viața pentru alții - pentru părinți, frați, surori, apoi pentru soț și copii. Iar când le-au murit consorții și copiii s-au împrăștiat pe la propriile case, nu au mai știut de cine să îngrijească. „De sine" pare a fi opțiunea logică, dar cum să faci ceea ce nu ai știut și nu te-a învățat nimeni niciodată? Cum e să trăiești ultimii 20-30 de ani din viața ta pregătindu-te de propria înmormântare? Să probezi în fața oglinzii ultima rochie pe care o vei purta? Să decizi ce pled îi va aminti vecinei de tine? Să actualizezi pomenele pentru că „au ieșit din modă" și să le scoți vara la soare, ca să le scapi de molii? Cu întrebările astea-n minte am început acum câțiva ani să documentez acest articol. Să nu crezi că am găsit răspunsuri la toate. Ce am găsit nu e nici trist, nici îmbucurător, ci mai degrabă o stare rară de resemnare, de acceptare și încrederea desăvârșită a acestor femei că ele au, în sfârșit, grijă de ele.

Liubovi s-a măritat la 19 ani. Soțul ei, Constantin, avea 25. Au făcut nunta într-o joi, iar a doua zi – „de tânără", un fel de petrecere a burlăcițelor, doar că făcută când nu mai e cale-ntoarsă. Petrecerea s-a dat la soacra mare acasă, și tot soacra a ales invitații. „O babă, verișoara lui Constantin, ne-o întorlocat. Noi nu ne-am cunoscut. Îl știem, da nu-mi dăde în gând și-ar pute să șie. Ne-am luat și gata. Așa cum te duci la iaz și prinzi un pește. Am fost miri două săptămâni. Ne-am luat și am fost gospodari."

Au împărțit responsabilitățile timp de 34 de ani. Și-au construit o casă în Lozova, au lucrat împreună la colhoz, apoi la sovhoz, iar când a venit timpul ca fiica lor să meargă la școală, Liubovi a decis să lucreze de acasă. Să o poată ajuta cu temele și să se asigure că are ce mânca după lecții. „M-am apucat de țesut. Făceam costume pentru artiști. Le făceam acasă – fuste, rochii, cămeși, apoi le duceam. Mi-am crescut și fata, și bani am făcut. Am lucrat mult."

La 53 de ani Liubovi a rămas văduvă. „Nu a fost bolnav, dar așa iacă-tă, ca când i-o dat cineva o palmă și... Inima. Parcă nu semăna, nu zicea că-l doare. O mai fost el pe la bolniță, când îl mai durea. Ei, oare este vreun om fără durere?! Nu cred."

„Drumurile", numite și praguri sau vămi, despre care spune femeia, sunt niște simboluri, o parte din ritualul înmormântării la români și presupun diferite tipuri de pomene. La rândul său, înmormântarea este unul din riturile de trecere - nașterea, nunta, moartea. Lucrările antropologilor și istoricilor care au studiat spațiul românesc indică trei etape ale trecerii în neființă. Prima etapă cuprinde primele trei zile de după deces – până la înmormântare. A doua etapă se încheie cu masa de pomenire de 40 de zile, iar a treia - cu trecerea primului an de la moarte. Totuși, nu am găsit nicio sursă oficială în care să fie analizată această etapă „pregătitoare", care poate dura zeci de ani, în care femeile decid în care haină vor să fie îmbrăcate înainte să fie puse în sicriu, își umplu casa cu pleduri, ștergărele și lumânări noi pentru toate pragurile care trebuie trecute în ultimul lor drum spre cimitir.

Potrivit etnologului Alexei Romanciuc, de la Centrul de Etnologie din Chișinău, aflați în fața morții, oamenii nu aveau posibilitatea să facă rost de lucrurile cu care și-ar dori ei să fie înmormântați. Anume astfel se explică tradiția de pregătire din timp. Acesta spune că este vorba de persoanele care au crescut în „cultura anilor '50, '60, '70".

Deși condițiile de trai s-au mai îmbunătățit de-a lungul timpului, lista de pomene și semnificațiile acestora, în special în zona rurală, a rămas aproape constantă. Cele 24 de „poduri" care trebuiesc trecute în procesiunea înmormântării încep din casă, continuă cu pragul acesteia, toate intersecțiile, podurile și fântânile pe lângă care treci până ajungi la cimitir. „Pomenele se dau inclusiv pentru iertarea păcatelor și erau ca un adaos la rugăciuni – pentru ca răposatul să-și plătească păcatele", spune etnologa Ana Eșanu.

Multe dintre obiectele care se dăruiesc „de sufletul răposatului" se consideră că vor ajunge la el pe lumea cealaltă. Cercetătorul datinilor funerare, Teodor T. Burada, scria la începutul secolului XIX în „Datinile poporului Român la înmormântări": „În Basarabia, obiceiul de a se face poduri, când se scoate mortul din casă, se păstrează peste tot; se pune chiar pe pragul ușei o cergă, o lăviceră, un prosop și de-asupra o pelerină și o strachină cu mâncare; ambele se dau de pomană, pentru ca să aibă pe ce se culca și ce mânca mortul pe lumea cealaltă."

„În unele bocete sunt menționate inclusiv vămile pe care sufletul omului trebuie să le treacă pentru a ajunge în rai. Cei care percepeau taxe, vameșii, erau percepuți ca tâlhari. Aici este și un amestec de semnificații. Pe de o parte, vorbim de iertarea păcatelor. Pentru că dacă mergi acolo, înseamnă că judecata este dreaptă, nu? Pe de altă parte, eu plătesc mită vameșilor. Este, mai degrabă, suprapunerea legată de această trecere, de acest purgatoriu, chiar dacă biserica nu-l recunoaște, această perioadă de tranziție spre decizia finală", povestește Andrei Corobceanu, cercetător științific specializat în tracologie și lector la Universitatea de Stat din Moldova.

Până să ne strice statistica virusul COVID-19, durata medie a vieții în Republica Moldova constituia aproape 67 de ani la bărbați și 75 de ani – la femei. Deși sub media europeană (81 de ani, conform Eurostat), indicatorul speranței de viață la naștere, în 2019, era în creștere cu 1,6 ani în medie pentru ambele sexe în ultimii 6 ani.

Așadar, din momentul în care se „eliberează de datoriile sale față de familie", femeia se află la o etapă prielnică pentru a-și reorganiza viața și a-și trăi ultimii 20-30 de ani doar pentru sine. Totuși, moștenirea seculară și traiul modest cu care s-au obișnuit femeile noastre nu prea crează contextul potrivit pentru o îmbătrănire ușoară, cu călătorii și odihnă, ci mai degrabă griji pentru ziua de mâine și frică de sistemul medical. În pofida posibilităților reduse, „oamenii simpli își doreau să pună cât mai multe lucruri în sicriul răposatului, la fel cum doreau să li se facă lor, când le-a veni timpul", cu mult înainte ca creștinismul să fie acceptat în spațiul nostru, amintește Alexei Romanciuc, cercetător științific în cadrul Centrului de Etnologie din Chișinău.

Din păcate, putem doar specula când au început oamenii din spațiul nostru să dezvolte această grijă obsesivă față de înmormântare, dar cert e că vine din antichitate. Inițial, tradiția creștină avea o atitudine indiferentă față de trecerea în neființă. „Un pasaj din Evanghelie spunea «lasă răposații să se înmormânteze», or creștinul nu ar trebui să-și facă grijă de ce se va întâmpla cu corpul său după moarte. Importanță are sufletul său care va merge la Dumnezeu sau nu. Iar grija față de corp nu are sens, din punct de vedere al creștinismului ortodox inițial", explică Romanciuc.

Totuși, legătura cu păgânismul era atât de puternică în rândul populației, încât creștinismul n-ar fi avut vreo șansă să se impună fără să facă unele compromisuri. „Ulterior, în perioada sec. XVII-XVIII, au mai fost tentative de a iniția discuții despre faptul că oamenii nu au nevoie de aceste lucruri lumești, că Dumnezeu nu le cere", continuă etnologul. Dar, fiind niște credințe mai degrabă populare, legate de niște tradiții și concepții pre-creștine, „biserica, în special în spațiul românesc, a fost nevoită să accepte această râvnă a românilor și a altor popoare conlocuitoare, din Balcani în special", explică Andrei Corobceanu, cercetător științific și lector la Universitatea de Stat din Moldova.

Soțul Agafiei a murit în februarie 1995, când ea avea 49 de ani. A făcut intoxicație canceroasă. „Plămâni. Fuma. Eu i-am spus să nu fumeze, dar el de mic fuma, umbla cu vaca. L-am dus la Onco, i-au făcut operație, s-o uitat, l-o cusut înapoi, o văzut că-i metastază, o trecut și la alte organe. Ce să-i faci?", spune resemnată femeia.

Văduvia nu a descurajat-o. Femeia a lucrat la casă, și-a făcut reparație și-a sădit în grădina de lângă casă câțiva ari de porumb, iar peticul de pământ din fața casei l-a împânzit cu flori. „După ce a murit soțul, multe am făcut - alt prag, altă ușă, cozorocul nu era, trotuar nu era. Multe am făcut eu. El m-o lăsat - nici pragul nu era ca pragul." S-a mutat din camera în care ierna cu soțul pe vremuri în camera care dă spre stradă. „Nu vreau să mă uit numai la harman. Eu vreau să văd și o mașină cum trece pe drum sau să stau de vorbă cu cine trece pe-alături."

E energică și mereu cu inițiativă. Totuși, a trăit o depresie acută, atunci când una dintre fiicele ei a ajuns cu piciorul în ghips în urma unui accident. Agafia era stoarsă de puteri, plângea, se simțea rău, începuse să sufere de insomnie și depresie. „Gata! Îmi ia fata mea de pe pământ!" Simțea că o să moară de durere. Dar, cu ajutorul familiei, a trecut și de această provocare. La un centru medical privat i-au fost prescrise somnifere. „De la atâta nesomn, sistemul meu nervos a fost foarte afectat. După câteva zile de odihnă, m-am sculat în picioare și am zis că vreau să trăiesc 83 de ani!"

De atunci a luat frâiele vieții în propriile mâini. Bea ceai de pojarniță, mentă, melisă și tei. Adaugă două lingurițe de miere. Nu mai pune zahăr în nimic de când au speriat-o rezultatele analizelor - avea „nivelul de zahăr" prea înalt – „numai bun cât să intru-n comă". Agafia crede cu tărie în puterea lecuitoare a plantelor. „Pojarnița lecuiește 99 de boli!" Mănâncă usturoi în fiecare zi. Dimineața amestecă o linguriță de miere cu două lingurițe de oțet de mere și apă cât două degete culcate - „toate organele se descleie, lucrează și se normalizează".

Deschide un dulap din care stau să cadă zeci de prosoapte. Se vindeau cu 75 de lei, dar Agafia a negociat - doar cumpără angro. Astea vor fi legate de năsălii (n. red.: suportul din lemn pe care este dus sicriul până la groapă). „Cămășile încă nu le-a cumpărat - cine știe cine o va duce? Dacă unu o fi slab, iar altul mai zdravăn?" Și fiica i-a mai cumpărat câteva ștergare. O să le pună la icoană, la cele două steaguri care se duc la biserică și la crucea de la capul mortului.

Mai are și-un covor mic, persan. O să fie pus sub picioarele părintelui, în biserică, când va citi din Evanghelie. Avea unul mai mare, dar s-a gândit că o să-i fie „prea gras" părintelui și l-a pus în dormitor. Are și seturi gândite de ea, care conțin un cearșaf, plicuri pentru perne și o plapumă. Unul l-a dat deja nepoatei, la nuntă.

Și-a pregătit și rochia, desigur. E de un gri închis, pătrățoasă, din pânză groasă.

Le păstrează atent și în fiecare vară le scoate la soare, să nu i le mănânce moliile. Are și multe pomene adunate de pe la alte înmormântări. Nu le folosește, le ține pentru înmormântare sa. „Sunt ahotnică de dus la înmormântări. Primesc așa o plăcere. Nu prea plâng. Mă uit la ritualuri, învăț, mă pregătesc. Iaca, la Nina lui Ion, care o murit de 73 de ani, am câștigat un colac și colțu' ista de covor, un păretar în candrel (n.red.: un țol din lână cu ornament în pătrățele, se pune pe perete)", își amintește femeia. Mai mare decât mândria că l-a câștigat, e faptul că-și permite să-l aștearnă pe jos. „Mie-mi place să-l pun pe podea și să calc pe el!"

Are și două țoluri în dungi, negru, verde, mov, roșu și un covor cu flori mari roșii. „Pe ăsta l-am câștigat când o murit fina mea. A ieșit să facă Rusaliile afară și s-a împiedicat de un cablu cu electricitate. Nu a avut scăpare. S-a făcut neagră. Era fată mare..." Se întâmpla cu 50 de ani în urmă.

Psihologa Daniela Terzi-Barbăroșie spune că toate aceste activități sunt și parte a vieții sociale a femeilor de la țară. „Nu știu dacă asta este neapărat ceva de rău. Eu m-aș bucura ca ele măcar așa să-și poată menține proactivitatea și dinamismul, măcar preocupându-se de asta. Nesiguranța vieții poate să te debusoleze foarte tare, e cea mai strașnică stare." Ea mai adaugă însă, că aceste activități arată că până și în timpul propriei morți femeile au grijă, până la urmă, de ceilalți. „Nu ritualul în sine e deranjant, ci faptul că ele pun cruce pe viața lor, ne trăind-o până la urmă sau ne trăind-o în general. Ele nu se văd pe ele în rol central, ci doar servind sau ajutând pe alții să-și trăiască viețile. Mai mult decât atât, ele transmit acest inconștient colectiv, purtând tot greul stereotipului de gen."

Ritualurile înmormântării la români, la fel ca la toate popoarele, de fapt, vin din timpuri atât de îndepărtate, încât nici etnografii nu știu exact să arate un punct exact pe axa cronologică. Cucuteni sau nu, matriarhat sau patriarhat, femeia a tot avut un rol constant. În primul rând trebuia să fie mamă, să îngrijească de alții. Cu ce continua lista deja depindea de ea și de „cum erau vremurile".

Discutând cu Agafia și Liubovi am rămas cu senzația că pregătirea de moarte este felul lor de a avea grijă de sine. Chiar dacă sunt cu gândul la o zi foarte îndepărtată, aceasta e singura certitudine din viața lor, e singurul lucru asupra căruia nu pot influența în niciun fel. Iar ele preiau controlul pregătindu-se. La cele mai mortuare întrebări pe care le puneam, ele-mi răspundeau ca povestind despre lista de cumpărături de la un magazin de cosmetice și parfumuri. Cu mândrie și încredere.

Pregătirea de moarte, precum și foarte multe ritualuri de la înmormântare mai scad din amploare, în special odată cu urbanizarea. Nu o să vezi niciodată un convoi de înmormântare oprindu-se la fiecare intersecție și fântână până ajunge de la Ciocana la Doina, ca să dea pomene, de exemplu. Și la sate, odată cu „plecarea" celor care au prins vremuri foarte grele și cu creșterea calității vieții, va crește și numărul femeilor care vor alege moduri de a avea grijă de sine mai ancorate la prezent, decât la sfârșitul vieții.

Ilustrații de Irina Cleșcenco