Oppenheimer e primul film biografic din cariera lui Christopher Nolan și se vrea un magnum opus (din lat.: capodopera) al regizorului. Cu un Robert Downey Jr. de nerecunoscut și o explozie reală pe marele ecran, Oppenheimer e tot ce ți-ai închipuit și chiar mai mult.
Premiera care a stârnit valuri și la Chișinău
După mult cochetat pentru roluri secundare, Nolan îl pune în sfârșit în prim-plan pe actorul Cillian Murphy [se citește Kilian]. Dacă nu ești obișnuit cu filmele lungi, trei ore de vizionat te pot speria. Vreau să te liniștesc: timpul se scurge pe nesimțite. Intens ca „Interstellar” sau „Memento”, acesta reușește să te țină pe ace. Savuros vizual și auditiv, filmul debutează cu secvențe din mintea lui Oppenheimer, absorbită de atomi și particule.
Proiecția de la Chișinău s-a lăsat cu un pic de scandal: cinematograful planificase o proiecție pe zi în engleză cu subtitrări în română, versus cinci proiecții dublate în rusă. Oamenii au fost indignați, iar cinematograful și-a revizuit strategia. Acum sunt două-trei proiecții în engleză în fiecare zi. Eu am mers la film sâmbătă seara într-o sală plină ochi și vreau să-ți povestesc cum a fost.
E Oppenheimer un Prometeu?
Când vorbim de filmele biografice, poate fi complicat pentru un regizor să țină spectatorul interesat. Lui Nolan, însă, îi reușește. Poate pentru că-n zona noastră Oppenheimer nu e un nume atât de cunoscut. În Statele Unite, însă, Oppenheimer e „tatăl bombei atomice” și „Prometeul american”.
De la mitul prometeic pornește întreaga narativă a filmului. Ca titanul care a dat oamenilor focul care întreține și distruge viața, J. Robert Oppenheimer a dat lumii un instrument fascinant și teribil deopotrivă – arma nucleară.
Martorii primei explozii nucleare par hipnotizați și îngroziți de ceea ce văd. Nolan a oprit sunetul în momentul testului Trinity [prima testare a unei bombe atomice] pentru un efect și mai dramatic. Explozia de pe ecran, anticipată de public, e una reală. Din fericire, nu una atomică.
Iar din 1945 încoace, frica de arma nucleară planează asupra lumii. Cu un război în Europa și conflicte pe tot globul, e oportun să continuăm discuția despre pericolul bombei atomice și în cinematografie. Oppenheimer a militat pentru un control strict al bombei atomice, care i-a adus ostracizarea din partea autorităților americane. Iar această schimbare de perspectivă e alt punct nevralgic al filmului.
Ce n-a arătat Nolan
Viața reală a lui Oppenheimer a fost presărată de drame. Nolan a avut misiunea complicată de a le împacheta subtil, fără a le transforma în melodrame. Linia narativă despre iubita comunistă a lui Oppenheimer, Jean Tatlock, mi-a părut ușor forțată. Cu sau fără bună știință, Nolan nu a arătat că Oppenheimer provenea dintr-o familie de bogătani. Sau că era excepțional de versat, studiind sanscrita și astrofizica.
O controversă e legată de excluderea prezenței populației indigene în deșertul Los Alamos, unde a fost testată bomba atomică. Aproximativ 6 000 de oameni locuiau în regiune, evacuați în ultima clipă. Efectele detonării bombei au afectat acești oameni pentru generații. Deși nu-s de acord cu omiterea acestei linii narative, o pot înțelege. Subiectul merită un film separat și ține, mai degrabă, de cum guvernul SUA a discriminat decenii întregi populația indigenă.
Cu ce te lasă filmul
E Oppenheimer un erou, un Prometeu, un „geniu” sau un „fiu de cățea”, cum l-a numit președintele Truman? Nolan i le-a atribuit pe toate, umanizându-l. Fascinația față de mințile strălucite, mistuite de conflicte, rămâne un subiect exploatat pe larg în cinematografie. De astă dată, cu succes.
Filmul nu e doar despre un om. Existența lui Oppenheimer este raportată la lumea din jurul lui. La lume – în cel mai direct și global sens cu putință. Dacă a condamnat-o spre pieire, așa cum spune chiar el, e foarte greu de spus. S-a recalificat, oare, Oppenheimer dintr-un fizician entuziasmat de proiectul Manhattan într-un martir suferind? E asta suficient ca omenirea să-l ierte?
Am ieșit de la film cu ideea că regizorul a vrut să-i facă dreptate lui Oppenheimer. Dacă merită Oppenheimer absolvit de păcate, dacă poartă greutatea unei invenții îngrozitoare care a împărțit istoria în „înainte și după”, e o dilemă morală la care filmul nu mi-a oferit răspuns. Și asta e bine. Îmi place să ies de la film cu multe întrebări, să vreau să-l diger, să-l despic în patru. Iar Nolan a reușit să-mi satisfacă „poftele” de spectator.
