Acum câteva zile am publicat un material în care cinci femei povestesc despre hărțuirea sexuală care are loc la un spital din Chișinău. Toate femeile sunt protejate de anonimat. De atunci, am primit mai multe reacții de susținere, dar și multe reacții reticente sau chiar de blamare a victimelor și de diminuare a acuzațiilor, inclusiv din partea autorităților.
De aceea vreau să vorbesc despre cum am documentat acest material și despre lucrurile care au rămas pe dinafară.
Am auzit de acest caz pentru prima dată în primăvara anului 2023. Sesizarea a ajuns la noi de la o cititoare a Moldova.org, care ne-a relatat cum o rudă de-a ei lucrează într-un spital din Chișinău și este hărțuită de către directorul instituției, iar asta o afectează foarte mult psihologic.
Am decis să o contactez. Cu *Ana m-am întâlnit pentru prima dată la sfârșitul lunii mai. Prima întâlnire a fost complicată, pentru că am văzut cum, povestind cele întâmplate, femeia retrăia emoțiile negative pe care le-a experimentat când a fost hărțuită. Deși mă vedea pentru prima dată în viață, a plâns în fața mea. Am văzut cum s-a înfuriat și cât de adânc păstrează secretul. După ani în care a suferit în tăcere, sunt al doilea om din viața ei care a auzit această istorie. Mi-a spus că nici celei mai bune prietene și nici propriilor copii nu a putut să le povestească prin ce trece.
Așa că ceea ce a făcut – să povestească unui jurnalist – a fost un efort colosal pentru ea. Și-a reamintit momente și detalii pe care până atunci nu le spusese niciodată cu voce tare. Și pentru mine a fost complicat să obțin încrederea ei. A fost nevoie să o asigur că nu o judec, că identitatea ei o să fie protejată, că înțelegem riscurile, că o ascult și o cred.
Am continuat să ne vedem și să vorbim la telefon pe parcursul verii și al toamnei. Cu timpul am aflat că ea nu este singura victimă. Că hărțuirea sexuală este normalizată în instituție și că cel mai pregnant sentiment acolo e frica față de director.
Am decis că trebuie să vorbesc și cu alte femei care au trecut prin aceeași situație, chiar dacă multe dintre ele nu mai lucrau la spital, inclusiv din cauza hărțuirii sexuale.
„Apelați la cineva mai tânăr, eu deja sunt bătrână”
Cu *Elena m-am întâlnit în mijlocul lunii iunie. Atunci mi-a spus că se simțea foarte vinovată pentru tot ceea ce i s-a întâmplat, chiar dacă plecase demult de la spital. La început Elena i-a povestit partenerului ei de viață prin ce trece, dar el nu a crezut-o. A învinovățit-o. De atunci, nu a mai spus nimănui. La finalul discuției femeia mi-a mărturisit că inițial nu avea de gând să-mi povestească ceva. Și-a schimbat decizia când i-am promis că-i vom proteja identitatea cu orice preț și că poate avea încredere în noi.
Se teme să spună deschis despre ce i s-a întâmplat, pentru că ar putea să fie blamată. Ține foarte mult la reputația ei și spune că afișarea într-un astfel de context ar putea să-i afecteze cariera.
Același motiv l-am regăsit și în experiența Dianei*, cu care m-am văzut la locul ei de muncă, după program, la sfârșitul lunii septembrie. Cariera ei a fost afectată de hărțuirea sexuală prin care a trecut și abuzul de putere comis de directorul spitalului. Ea crede că dacă-și va dezvălui identitatea, viitori angajatori nu vor dori să lucreze cu ea.
În aceste cinci-șase luni de documentare am contactat nenumărate angajate și foste angajate ale spitalului, de diferite vârste. O doamnă la pensie mi-a spus „apelați la cineva mai tânăr, eu deja sunt bătrână”, sugerând că ceea ce i s-a întâmplat ei deja este irelevant.
O femeie, despre care știam de la colegele ei de lucru că a fost manipulată și hărțuită de multe ori, nu a infirmat și nici nu a confirmat, dar a spus că are prea multe probleme personale care se intercalează cu cele de la muncă și psihologic nu este dispusă să vorbească.
„Ce se va schimba?”
Pe lângă fricile lor legate de locul de muncă și reputație, aceste femei mi-au dat de înțeles că ele nu cred că li se va face dreptate.
„Ce se va schimba dacă voi o să scrieți? O să se întâmple în continuare, nimeni nu o să fie pedepsit” – asta am auzit adesea de la sursele mele. Trebuie să recunosc că asta mă demoraliza și pe mine. Am avut discuții lungi despre rolul jurnaliștilor în societate și despre cât de important este să vorbim despre aceste probleme. Hărțuirea sexuală afectează și azi angajatele instituției și pe cele care au decis să plece. Pentru ele vom continua să documentăm cazul.
Unele femei, despre care știu de la alte colege că au fost văzute cu siguranță ieșind șifonate din cabinetul directorului, au zis că au „auzit așa ceva” și apoi nu mai răspundeau la mesaje.
Știm deja că de multe ori angajații care declară că au fost martori la scene de hărțuire sexuală ar putea să fie ei înșiși victime.
Ce nu a ajuns în articol
Foste și actuale angajate la spitalul din Chișinău au adus în discuții detalii care nu au apărut în articol, din câteva motive. În primul rând, am omis unele detalii pentru ca ele să nu poată fi identificate și pedepsite. *Nicoleta mi-a povestit că directorul îi cerea să facă niște lucruri care nu țineau de atribuțiile de serviciu, însă total nepotrivite pentru un raport dintre angajator-angajat.
Am omis informații furnizate de surse despre legăturile politice ale directorului, despre cazuri de mită, despre privilegierea unor persoane internate, despre acumulare de bunuri și organizarea concursurilor. Am ales să vorbim despre hărțuirea sexuală pentru suntem o instituție feministă care luptă pentru drepturile femeilor. Credem că e important ca această problemă să fie descoperită și rezolvată.
Și îi încurajăm pe colegii noștri din presă să investigheze problemele în continuare, Moldova.org este deschisă pentru colaborare.
De ce, totuși, victimele nu depun plângeri?
Experții arată că numărul cazurilor raportate este foarte mic în raport cu numărul real al cazurilor de hărțuire sexuală. „Numărul mic al sesizărilor de hărțuire sexuală și cel al condamnărilor agresorilor denotă lipsa încrederii victimelor în actul justiției și ineficiența alarmantă a mecanismului de prevenire și combatere a fenomenului hărțuirii sexuale”, se arată într-un studiu, bazat pe date furnizate e MAI și Procuratura Generală.
Avem date mai concrete atunci când e vorba despre raportarea violenței domestice – doar 11% dintre cazuri sunt raportate. Mult mai puține, desigur, ajung pe masa judecătorilor.
Iată și câteva cazuri din experiența noastră care arată clar de ce victimele nu raportează.
Anul trecut scriam despre un angajat al preturii Botanica care a hărțuit trei voluntare (printre care două minore). Două dintre ele, împreună cu specialiști care apără drepturile femeilor, au continuat să lupte cu hărțuitorul pe cale legislativă.
A fost deschis un dosar penal pe caz. Știți ce s-a întâmplat în următoarele luni? Victimele, mama minorei și avocata au fost chemate de mai multe ori să răspundă la întrebări și să repovestească diferite momente.
La una dintre aceste chemări, ofițerul de urmărire penală a organizat o confruntare, adică a pus victima față în față cu hărțuitorul și avocatul acestuia. Victimele au fost puse pe rând în fața a trei bărbați și au trebuit să povestească încă o dată prin ce au trecut și să demonstreze că li s-a întâmplat ceea ce li s-a întâmplat. Fără să fie însoțite de adulți sau de avocați.
Ce avem la mai mult de un an de la raportarea cazului? Victimele sunt purtate în continuare prin cabinetele organelor de drept. Dosarul penal pe hărțuire sexuală a fost clasat și a fost deschis un alt dosar penal, pentru acțiuni cu caracter sexual săvârșite cu o persoană minoră. Conform site-ului preturii Botanica, bărbatul acuzat lucrează în continuare în instituție.
Un caz în care victimele au depus plângeri și nu au fost anonime
Vă amintiți de Viorel Prisacari, profesorul de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu”, care a hărțuit sexual angajatele și studentele lui?
În acel caz, două victime au povestit jurnaliștilor de la Agora cum au fost hărțuite sexual. S-au adresat rectorului și poliției fără rezultat, pentru că nu aveau dovezi.
După ce a ajuns în presă, Viorel Prisacari a acționat femeile în judecată pentru calomnie și a cerut despăgubiri în valoare de 1 milion de lei. Prima instanță a admis parțial cererea și a obligat victimele și presa să dezmintă informațiile. Pe deasupra, femeile trebuiau 30 de mii de lei, dar și alte cheltuieli (septembrie 2019).
Ministerul Sănătății nu a avut nicio reacție atunci și a așteptat investigația Consiliului de Etică a universității ca să ia o decizie. Consiliul a constatat „apariția unui conflict între angajați” și niciun cuvânt despre hărțuirea sexuală, au scris jurnaliștii de la Agora.
Peste doi ani (mai 2021), Curtea de Apel Chișinău a casat decizia primei instanțe. Femeile nu au mai fost nevoite să-i achite prejudiciu moral și alte cheltuieli și să dezmintă informațiile.
Cu astfel de precedente, dacă ai fi în rol de victimă, cât de încurajată te-ai simți să scrii plângeri la poliție sau să-ți dezvălui identitatea?
Reacția lui Vladimir Bolocan, șeful adjunct al Direcției Asistență Medicală și Socială a CMC Chișinău, nu ține cont de cazurile de mai sus, de contextul general și de societatea care normalizează asemenea infracțiuni. Dimpotrivă, acesta creează senzația că nu-l îngrijorează informațiile aflate despre un potențial hărțuitor, ci identitatea femeilor care au îndrăznit să vorbească.
Femeile continuă să ne scrie
După ce am publicat articolul, mai multe femei ne-au scris că au fost și ele hărțuite, în același spital, de același director. Continuăm să lucrăm la acest caz și avem susținerea organizațiilor care apără drepturile omului. Vom încuraja victimele să depună plângeri și să-și facă vocea auzită. Suntem curioase care va fi reacția lui Vladimir Bolocan atunci.
Așteptăm cu nerăbdare și reacția Ministerului Sănătății, care știm că a primit și înregistrat scrisoarea anonimă și au văzut articolul nostru. Așteptăm să se sesizeze Poliția și Procuratura Generală.
Ne dorim ca vocile femeilor să fie auzite, victimele să fie crezute, iar hărțuitorii să fie investigați, evitând re-traumatizarea victimelor. Ne dorim ca responsabilitatea pentru hărțuirea sexuală să nu fie pusă pe umerii victimelor, așa cum se întâmplă acum.
Autoare: Georgeta Carasiucenco și Anastasia Condruc
Imaginea principală: Dana Dubălaru
