Nu ne dăm seama de unde venim cu adevărat până nu suntem scoși din acel context. Societatea în care ne naștem nu e întotdeauna exemplul definitiv după care ne trăim viața. Majoritatea celor din generația mea la patru ani învățau despre lume la televizor, la doisprezece ani – online, la optsprezece ani – undeva în altă țară. Așa cum în America oamenii visează să plece din ghetou, mereu am crezut că, în Moldova, visăm să plecăm din Europa de Est. Iar atunci când nu există nicio cale să părăsim locul natal, visul devine să-l transformăm. S-a întâmplat ca eu să am o cale să fug.
Eram fericită învățând și trăind în interiorul granițelor Republicii Moldova, sub acoperișul unei case cu o grădină plină de flori, copaci, legume, păsări de curte și un câine ciobănesc care mă întâmpina în fiecare seară când mă întorceam din oraș. Casa părinților îmi era dragă, iar ideea de a emigra nici nu-mi trecea prin cap. Viziunea mea adolescentă asupra lumii era prea verde pentru a ști cu siguranță încotro plec odată ce dau BAC-ul. Credeam că e la modă să ignori politica și viitorul tău în țară.
Ca în orice familie din clasa de mijloc dintr-o țară în curs de dezvoltare, eu și sora mea am fost crescute cu teama că, dacă nu muncim suficient de mult, cum zicea mama, „vom vinde răsărită la piață” pentru tot restul vieții. Același lucru li s-a spus și verișorilor mei mai mari, care acum lucrează, se înmulțesc și îmbătrânesc undeva în Occident, peste granițele Moldovei. Foarte curând, întrebarea „Ți-ai făcut temele?” a fost înlocuită cu „Ai aplicat?” în ultimul an de liceu. „Ce aștepți? Nu vezi că nu există viitor în arte pentru tine aici?» îmi spuneau ai mei.
Ce era în capul părinților, mă întrebam, de erau gata să înmâneze talentul și performața copiilor lor altei țări îndepărtate și să le finanțeze dezvoltarea fără un plan real de afacere? Înainte ca tehnologiile să facă migrația atât de accesibilă și aproape fără mare efort, familiile se mutau împreună. În perioada postmodernă, ca niciodată în istoria omenirii, îmblânziți de tehnologie, copiii migrează separat și mențin o relație la distanță cu cei dragi.
La propunerea părinților de a pleca, simțeam că însăși identitatea mea, în frunte cu toate valorile și tradițiile, era pe cale să treacă printr-un „divorț” de ani de zile, și că – mai devreme sau mai târziu – urma să aleg de ce parte voi rămâne. Pentru ultima dată și fără să analizez prea mult, am făcut ceea ce mi-au spus părinții – am acceptat această propunere. Iar eu, la rândul meu, am fost acceptată la Universitatea de Arte din Olanda. Cum ar putea o tânără de 18 ani să nu profite de șansa de a trăi atât de aproape de libertate?
În august 2015, mi-am luat pașaportul, mi-am împachetat toată camera și am pus-o în mașină și, împreună cu părinții, am făcut 2.200 km până în capitala politică a Olandei, unde urma să încep studiile. Entuziasmul fusese atât de mare, încât nici n-am stat să mă întreb dacă această călătorie cu sens unic urmează să mă separe de prieteni, de familie sau chiar de mine însămi. Dilemele existențiale aveau să vină mai târziu.
În acel moment, nu realizam cât e de ciudat să gândești și să visezi în două limbi, să trăiești și să contemplezi fericirea în două lumi. Păstrăm cultura cu care am emigrat sau ne îmbrăcăm într-o haină nouă? Oare când se va termina aventura și ne vom întoarce la rădăcini? E la fel de absurd ca a ne întreba „când îl voi lăsa?” la începutul inocent al unei relații.
Am pășit în noul meu oraș precum un fermier pășește pentru prima oară într-un supermarket – fiecare produs era ambalat cu grijă și expus cu finețe consumatorilor. Fără îndoială, viața de acolo era împachetată într-un design de cea mai înaltă clasă. Totul părea atât de bine orchestrat: mașini Tesla circulau pe drumuri perfect șlefuite, turme de turiști mergeau determinați pe trotuare, pahare de vin se ciocneau la terasele restaurantelor de lux, muzică jazz se auzea din interiorul barurilor zgomotoase, afișe vibrante anunțau următorul festival de artă contemporană… Acele străzi erau diferite – pietonale, îngrijite, previzibile, iar oamenii radiau o aură de jantelagen (n. red.: un set de norme sociale care exprimă natura egalitariană a țărilor nordice) amestecată cu nonșalanță.
Predomina modestia, nu părea să existe o diferență clară între bogați și săraci, clasa inferioară și clasa superioară – toată lumea purta haine second-hand, circula cu biciclete ruginite la serviciu în fiecare dimineață și cumpăra mâncare obișnuită de la magazinul alimentar din apropiere. În lumea mea, străzile au fost luate în stăpânire de către oligarhi cu mașinile lor prețioase și „politica” lor ieftină, iar cei nevoiași luau în fiecare seară troleibuzul ticsit spre casă de la serviciu și le ascultau minciunile la televizor. Decizia de a ajunge acolo a fost un pas imens – începutul restului vieții de migrant tânăr, care încearcă să găsească un numitor comun între trecutul post-sovietic și prezentul european.
Prima jumătate de an în Olanda a fost un miraj, simțeam că trebuia să-mi iau vinietă doar ca să traversez strada. Apoi, orizontul minții mele nu a cerut nimic altceva decât împlinirea dorinței nesfârșite de a afla unde aparțin cu adevărat, și cu cine. În computerul minții mele, prezența, ca oaspete temporar într-o țară străină, devenise un capitol ascuns într-un dosar de căutare de sine.
După o bună perioadă de timp petrecută în orașul mare, simțeam nevoia zdrobitoare de a fi eliberată de existența zilnică programată cu o săptămână înainte și de dictatura tehnologiei, oricât ar fi fost acestea de necesare ca să-mi continui studiile cu succes. Oamenii din orașele mari au nevoie de această disciplină aspră, iar pentru a compensa, apelează la cinema și teatru, la petreceri din weekend și la droguri. Ei nu dispun de conexiunea constantă cu lacurile și pădurile, și cu cerul senin, plin de stele. În orașele mari, căutarea unui iubit nu e mult mai diferită decât căutarea unui loc de muncă, iar acel loc de muncă cu siguranță va fi cruțat mult mai mult decât acel iubit. Marile orașe funcționează în baza ipotezei că străinii nu se întâlnesc niciodată de două ori. Acasă obișnuiam să salut fiecare persoană ce-mi venea în cale, la Haga ignoram mii de oameni zilnic.
Chiar și cu tehnologiile de comunicare de astăzi, Moldova reprezenta o atracție gravitațională. Avea aceeași voce care o chema pe mama în fiecare vineri, după studiile la Chișinău, înapoi spre sat, la casa părintească. Odată cu trecerea timpului, locurile pe care crezi că nu vrei să le mai cunoști devin cele în care abia aștepți să te întorci. Va trece suficient timp până știi că ceea ce ai lăsat în urmă a încolțit și îți strigă numele. Oamenii subestimează puterea nostalgiei – una dintre slăbiciunile noastre cele mai mari.
Cert, nu putem cumpăra trecutul cu nostalgia, însă nici nu ne putem șterge amintirile și dorul de casă. Oricât de atent le ascundem sau le lăsăm să se scufunde undeva adânc în subconștient, povestea care le-a născut nu dispare niciodată. Mai devreme sau mai târziu, această parte a minții, pe care emigrarea a uitat-o,va ieși la iveală. Ușile care s-au închis se vor deschide – fie atunci când ne apropiem de sărbători, fie atunci când ne îmbolnăvim. Oriunde suntem sau plănuim să mergem atâta timp cât ne dezvoltăm personalitatea și ne lărgim orizonturile raționale, amintirile facilitează căutarea următorului acasă.
Odată ce ochii se „teleportează” din Olanda într-o țară precum Moldova, ei încetează să zărească și încep să scaneze, să vadă lucrurile cu adevărat, aproape cu ochi de străin. Relația de dragoste pe care acei ochi au avut-o cu scenele urbane din străinătate îți îmbracă o pereche de ochelari și te expun radiografic la adevărul gol al societății ce ți-a sculptat sufletul până în momentul plecării. Îți dai seama că acest oraș în care te-ai născut nu a fost deloc conceput pentru plimbări lungi de după-amiază liniștite, precum Paris sau Amsterdam, și că lumina verde nu înseamnă că poți traversa drumul în siguranță. Îți dai seama că străzile sufocate de mașini agresive îți străpung urechile cu zgomotul lor și că mirosul de combustibil face ca priveliștea parcului să pară tristă. Îți dai seama că, deși e soare și e vară, toți oamenii posomorâți ce așteaptă autobuzul în stație au motive să fie posomorâți.
Peisajul sumbru, cu siguranță, exista înainte să plec. La revenire însă, era ca și cum ar fi trecut o fantomă vandalică ce, în absența mea, i-ar fi conturat cele mai urâte și mai zgomotoase elemente. Oare fusesem sedusă de utopia din Vest? La urma urmei, înconjurată de această imperfecțiune, nu aveam loc pentru regret – eram în țara mea.
Nu doar imperfecțiunile și contrastele inechitabile ne obligă să emigrăm. Nu lăsăm totul și pornim la drum pentru că „e mai bine acolo unde nu suntem noi”–dreptul de a călători este un drept fundamental. Unii sunt înfometați de necunoscut, alții sunt îndestulați cu nedreptate. Temporar sau nu, plecăm pur și simplu pentru că tindem spre un dinamism care îi lipsește situației în care suntem.
Pe de altă parte, privilegiul de a participa în orice tip de experiență culturală într-o țară cu norme sociale diferite încurajează un sentiment de unitate a diasporei la nivel mondial, ne înviorează activismul și ne inspiră menținerea unui echilibru rațional între locul natal și țara-gazdă. Fiecare replică-răspuns la întrebarea „de unde ești?”, pusă de un străin ce nu a auzit vreodată de țara din care vii, deșteaptă amintirile despre viața la origini înainte să le fi părăsit. Mai mult, de fiecare dată când se întâmplă să comunic cu oameni din Moldova, în afara granițelor ei, plutește un sentiment euforic de unitate al unui grup ce împărtășește visul unui paradis acasă.
Peste hotare, sufletul tânjea după valorile și tradițiile de acasă. În Moldova, mintea căuta conexiunea cu epicentrul artelor și tehnologiilor. După ani de separare și dus-întors, în niciun loc în lume nu mă simt mai împlinită decât acolo unde povestesc în limba mea, oamenilor mei.
