- Bună ziua, ne spuneți vă rog unde găsim casa lui Vasile Popovschi?
- Chiar după colțul cu lilieci, găsiți o casă cu porți gri și cu multe lalele în grădină.

Sătenii din Cenac par să fie obișnuiți cu cei care îl caută pe domnul Vasile. Pe cărărușa dreaptă, casa meșterului atrage privirile din prima. Peste gardul îngrijit ne fac cu ochiul multe pete de culoare.

Vasile Popovschi ne primește în ogradă cu un zâmbet cordial și ne invită direct în grădină. De la intrare, grădina pare mică și colorată. Dar cu cât înaintăm mai mult, cu atât descoperim că doar mică nu e. Felurite lalele se înalță spre cer, de parcă își etalează tulpinile la concurs de frumusețe. Vasile Popovschi spune că de mai bine de jumătate de veac le admiră și tot nu se satură de ele.

„De la 10 ani mă pasionează. Acum am 65. Am în jur de 200 de specii de lalele. Am studiat multe cărți și am adus specii din Turcia, Olanda Mare Britanie și chiar America. Pe ici-colo mai puteți vedea crini, narcise și zambile.”

În copilărie nu a văzut niciodată lalele. Întâmplarea a făcut ca în schimbul unui pui de pisică să primească o floare de lalea. „Am adus-o tot cu pământ. Și când a înflorit, am rămas uimit ce floare frumoasă. De atunci mi-o stat la inimă. Dar de aici ziceam: «Doamne, o să mă râdă fetele că sunt băiat, dar îmi plac florile». Dar nimeni nu a zis niciodată asta, mulți le admirau.”

Recunoaște că a cheltuit o întreagă avere ca să adune „mica Olandă" la el în grădină, dar nu regretă. Zice că are boala lalelelor și asta nu se vindecă.

După ce am admirat florile, suntem invitați în casă. Lăsam încălțămintea în colțul pragului și pășim în încăperea luminoasă, unde domnește un miros dulceag de liliac alb, iar pe mijloc ne așteaptă un platou cu dulciuri. Vasile Popovschi povestește despre începuturile sale în ale artei. Zeci de perechi de ochi îl țintesc cu privirea de sus.

„Suntem în familie trei frați și trei surori, dar numai eu am ales calea artei. Înainte de a mă duce la universitate, analizam trei opțiuni. Voiam să mă fac interpret de muzică populară, mare florar sau actor de teatru și cinema. Și iată așa s-a întâmplat să termin anume Facultatea de Actorie și Regie la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice Gavriil Musicescu din Chișinău.”

După ce a absolvit nu a vrut să rămână la oraș, nu i s-a dat pe gust viața de acolo.

„Actorii erau plătiți cu 90 de ruble și ritmul era tare rapid. La troleibuze stăteai la rând, la toate magazinele de produse stăteai la rând. Unde mai pui că dacă mă angajăm ca actor trebuia să rămân fie la cămin, fie să găsesc o gazdă, ceea ce era foarte greu. Și am zis că decât la oraș codaș, mai bine în satul tău fruntaș.”

Asta l-a determinat să revină în satul de baștină, Cenac, raionul Cimișlia. Absolvenții care urmau să revină acasă au fost îndrumați de profesori să readucă la viață obiceiurile din localitățile de unde proveneau. Așa a redescoperit obiceiul „de a juca moșnegeii”. Așa a început să creeze măști.

„Moșnegeii se joacă de Lăsata Secului în Postul cel Mare, când se zice că Adam și Eva au fost izgoniți din rai pentru păcatul pe care l-au săvârșit. În ziua asta se admite ca oamenii să își degaje toată energia, pentru că urmează săptămâni de post unde sunt interzise dansurile și cântecele, căci lumea se smerește în credință. Uneori aducem chiar și sicrie și îi punem acolo pe cei mai năstrușnici, înconjurați de măștile dansatoare”, povestește Vasile Popovschi.

Așa se face că în 2005 s-a jucat primul spectacol stradal cu măști la Cenac. Pe atunci, își amintește, erau doar 16 măști și câțiva vizitatori. Iar peste câțiva ani s-a desfășurat în ediție bienală festivalul raional „Cenacul în Carnaval”, unde numărul măștilor a depășit 150, iar printre vizitatori s-au numărat și curioși de pe alte continente.

Măștile ar fi și cele care cheamă și alungă iarnă deopotrivă, continuă meșterul. O reprezentare a ciclului naturii și anotimpurilor.

Ele se joacă mai întâi în noiembrie, de Sfântul Andrei și se cântă așa:

Iar când vine primăvara se zice așa:

Vasile Popovschi spune că prin măști vede ochii străbunilor noștri. Iar pe timp de iarnă o mască pe perete aduce buna dispoziție a sărbătorilor.

Dintr-o cutie elegantă de lemn se zăresc câteva ace și obiecte de cusut. Dintr-o pungă Vasile Popovschi scoate toate materialele pentru confecționarea măștilor, ca un copil fericit care-și vede pentru prima dată cadoul de Crăciun. Spune că primele măști le făcea în tehnica papier mâché, acum se concentrează pe cele din materiale textile.

„Uneori materialul de bază al măștilor e foarte gros și acul intră greu. Cu degetar și tot mă doare. Apoi două săptămâni stau cu degetele calicite. Am înțeles demult că arta cere sacrificii.”

Ochii măștilor necesită o atenție și meticulozitate deosebită. Cusăturile trebuie să fie duble, dar foarte fine, iar umplutura neapărat să fie din lână, bumbacul se întărește și nu-și păstrează forma. Fiecare mască arată diferit, „ca oamenii în natură”, zice meșterul. Iată de ce, preferă să recicleze orice material care i se pare potrivit și să îl utilizeze în procesul de creație, fiecare bucățică își găsește locul de cinste. „La noi lumea când are ceva frumos, mi le aduce mie. Pentru că eu le imortalizez prin măști.”

L-am întrebat care e masca lui preferată. A ezitat să răspundă din prima, de parcă toți ochii prezenți în odaie i-ar fi judecat alegerea. Totuși a arătat cu degetul spre o mască impunătoare, cu creți în partea de sus, un nas lunguieț azuriu și mustăți proeminente. „Asta e una dintre cele mai reușite, are elemente accentuate”, spune el, căutând validare în ochii celorlalte.

Se spune că arta se fură, însă domnul Vasile are o altă părere. „Eu sunt de acord că tehnica de confecționare se fură, dar ideea nu o poți fura. Iată măștile în papier mâché le-am perfecționat datorită cărții «Hamlet în măști», iar cele din blană sunt portretul propriei fanteziei”. Asta se aplică și la flori, și la măști, și chiar la cântece, pe care le avea pregătite și aștepta să ni le arate.

Într-un colț al camerei a improvizat un suport pentru laptop. Și-a adunat toate cântecele într-o mapă. A ales unul după bunul plac, a tras aer în piept și cu un zâmbet larg, demn de marile scene, a început să cânte:

De-a lungul anilor Vasile Popovschi a adunat și o colecție zoomorfă și alte câteva măști tematice în tehnica papier mâché. Cu coada ochiului observăm o înșiruire de umbre, care prind contur reliefat în contact cu asfaltul. Din veșmântul întunecat și poros se ivește un cap de urs, iar lângă el două coarne mari așezate parcă pe un strat artificial de zăpadă.

„Aceste măști se îmbracă de sus până jos. S-a lucrat foarte mult la ele. Fiecare fir e țesut de mână.”

Ideea ursului a găsit-o prezentată în fragmente din „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Pe seama ursului s-ar fi făcut glume și el era cel care incinta lumea la bancuri și voie bună.

„Fără urs nu se petrece manifestarea, în multe localități el e prezent chiar și la jocul satului.”

Apoi își îndreaptă privirea către cel de-al doilea animal. Doi ochi improvizați din coji de nucă sunt așezați pe mijlocul unui suport de lemn. Din spatele mantiei albe, niște cercei strânși la talie în cioturi de ață roșie valsau de colo-colo în brațele meșterului lor. Iar odată cu ei, se înălța o pereche de coarne naturale.

„Acesta e țapul mândru. Tot farmecul jocului e în acest mecanism mobil al gurii. Dacă el se mișcă bine, jocul caprei nu poate să dea greș.”

Vasile Popovschi spune că i-ar plăcea ca arta măștilor să fie dusă mai departe. Acum reușește să o transmită prin colectivele folclorice pe care le conduce. Cu toate astea, constată că lumea pare să nu mai fie interesată de obiceiurile și tradițiile vechi.

„Măștile sunt întruchiparea strămoșilor noștri. Cum să uiți de ei?!”

Text de Laura Ghenea
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Tatiana Beghiu