Era o zi călduță de aprilie. Mame cu cărucioare pășeau agale pe cărările unui parc din Chișinău, copii zburdând, cupluri ținându-se de mână. Alina* ieșise la plimbarea tradițională de seară în parcul de lângă casă, care mirosea ușor a iaz, cu verdeața răbufnită peste noapte.
Gândurile i se perindau val-vârtej în minte. De câteva săptămâni citea neîntrerupt pe internet despre gândirea pozitivă. Devenise o preocupare obsesivă, fanatică. Visa și se gândea doar la asta: cum să-și transforme orice emoție și gând neplăcut în unul pozitiv. Acest fanatism, crede ea, a erupt în ceea ce avea să afle că se numește psihoză.
Nu ține minte cum a ajuns să se certe și cu cine, de ce striga și ce gânduri i-au trecut atunci prin minte. Cert e că lucrurile au escaladat rapid, iar Alina s-a pomenit imobilizată de poliție. A venit la scurt timp și ambulanța. Destinația: Spitalul Clinic de Psihiatrie. Criza din parc a marcat prima spitalizare dintr-un șir lung, întins pe ani înainte. Alina abia împlinise 26 de ani.
Între pereții verzi
Femeia înaltă, cu păr șaten și mâna bandajată ne așteaptă în clădirea centrului de sănătate raional, recent renovată. O observ căutând preocupată cu privirea de la fereastra care dă spre drum. Cum mă observă, se luminează la față: „Mă uitam, sunteți voi sau nu voi?”. Ne conduce pe culoarele verzui, întunecate, către o încăpere luminoasă, zugrăvită tot în verde, dar mai strident, cu o masă rotundă de conferințe pe mijloc.
De la bun început, Alina încearcă să fie o gazdă plăcută. „Cum ați ajuns, pe unde ați venit?”, „Poate un ceai sau o cafea?”, „Nu-i prea frig, să pun condiționerul?”, întreabă pripit și cu căldură. După ce ceaiul a fost turnat în cești și aerul condiționat se pune pe tors, Alina își deapănă povestea.
În regatul stărilor cenușii
„Întotdeauna am știut că sunt stranie”, mărturisește femeia cu nonșalanță din capul locului. „Pur și simplu la mine gândurile nu funcționează ca la restul”, încearcă să lămurească Alina cu glas chibzuit. Felul în care vede lumea și își simte stările se supune altor reguli decât cele general valabile, crede ea.
„Emoțiile, stările sunt ca niște culori. Poți să ai stări cenușii sau mai negre când nu te simți bine. Când ai emoții plăcute, stările devin colorate: roșii, galben, portocalii”, explică femeia. „Un gând, chiar și fantastic, pentru mine e foarte real. Dacă mă gândesc la unicorni, eu cred în acel moment în unicorni”, continuă ea.
„Stările cenușii” au urmărit-o de mică. Crescută într-un sat din Strășeni de un tată autoritar și rece emoțional, Alina nu a știut să-și definească trăirile complicate prin care trecea. La pubertate deja avea intense „stări negative”: se simțea total detașată de realitate și viața îi părea fără sens.
Când avea 15 ani, mama Alinei s-a sinucis. Nu poate defini nici azi cum a afectat-o moartea mamei atunci. Într-o încercare de evitare a unui subiect pe care încă nu știe cum să-l așeze în mintea ei, Alina spune laconic că trece liniștită prin moartea celor dragi. Stările cenușii, însă, de atunci au prins tot mai mult contur, s-au îngroșat, multiplicat și au început să planeze ca norii de furtună. Torentul s-a revărsat ani mai târziu.
„Diagnosticul nu m-a șocat. M-au șocat stările mele”
După criza din parc, Alina a primit diagnosticul de schizofrenie. „Diagnosticul nu m-a șocat niciodată. Schizofrenia e doar un cuvânt. Ce m-au șocat au fost stările mele”, mărturisește femeia.
Citește cum își îmblânzește Elena furtunile din minte
A mers să se interneze de fiecare dată când avea o psihoză sau simțea că îi fuge pământul de sub picioare: în total a avut 13 spitalizări. De câteva ori, cu Alina a mers tatăl ei. Cei doi, însă, nu discută despre diagnostic, pe care femeia simte că tatăl nu l-a acceptat sau înțeles nici până azi. Au o relație „tensionată”, cum o numește ea. Pentru că traiul acasă nu-i făcea bine, a mers să trăiască la bunica ei în aceleași sat. În ultimii ani, bătrâna a stat la pat, iar nepoata a avut grijă de ea.
La începutul acestui an bătrâna a decedat, iar Alina a preluat frâiele gospodăriei. Recunoaște că plecarea bătrânei a însemnat mai degrabă o ușurare. „E greu să ai grijă de un om neputincios”, mărturisește Alina cu simplitate. „Și bunica a scăpat de chin”. Deși au trăit într-o casă, nici cu bătrâna nu discuta despre diagnostic și nu a avut o relație apropiată.
Alina și-a fost propriul sprijin în cele 13 spitalizări și în curele interminabile de medicamente. „Fiecare spitalizare ia ceva din tine. Acolo nu ești tratat ca un om, dar ca un pacient. Nu are importanță ce spui, ce vrei – tot ce contează e să-ți primești tratamentul după protocol”, își descrie Alina experiențele.
Engleza și lumea întreagă
Tratamentul psihiatric, pastilele luate cu religiozitate în fiecare zi și un mod de viață echilibrat au dat, totuși roade, crede ea. De opt ani Alina nu a mai avut nicio spitalizare sau psihoză. Deși diagnosticul nu i-a permis să se angajeze cu normă întreagă, Alinei îi place să învețe chestii noi. De câțiva ani învață engleza pe cont propriu – visul ei e să ajungă suficient de bună ca să predea cursuri pe internet și să câștige niște bănuți cu care să poată vedea lumea.
„Acum am deja nivelul B1…sau chiar B2. Singură am învățat”, se laudă ea. Nu prea are experiență de comunicare – până acum a fost doar în Cehia, unde a putut exersa puțină engleză. Speră să vadă mai multe țări și se arată fascinată când îi povestesc despre orașele europene, transportul public eficient, bicicletele la fiecare colț și spațiile urbane verzi.
„Îmi place că acolo sunt biciclete. Ți-ai luat dintr-un punct și ai lăsat-o în altul”, spune Alina, încântată de pasiunea olandezilor pentru mersul pe bicicletă. I-ar plăcea să „guste” din experiențele orașelor ca Utrecht sau Amsterdam, dar se vede trăind doar în apropiere de natură, „într-o sat mic de lângă un oraș mare”.
„Cel mai greu e să convingi să vină la Centru oamenii în vârstă”
Pe lângă engleză, timpul Alinei se împarte de anul acesta și la munca de susținătoare de la egal la egal la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală unde stăm de vorbă. Vine aici de două sau trei ori pe săptămână, organizează ateliere și discuții cu oamenii diagnosticați, ca și ea, cu o tulburare severă de sănătate mintală.
În total, centrul cuprinde 800 de beneficiari din tot raionul, care vin aici pentru consultații, tratament, dar și interacțiune umană. Ca persoană diagnosticată cu o tulburare, Alina recunoaște că lipsa de comunicare și însingurarea pot fi devastatoare.
„Cel mai des vin cei între 20-45 de ani. Cu bătrânii e mai complicat pentru că ei renunță la sine”, explică Alina cu o ușoară tristețe în voce. „Și așa e greu să trăiești cu diagnostic, dar când ești în vârstă îți pare că nu mai are sens să te chinui atâta, nu mai are rost să continui…” Susținătorii ca Alina încearcă să țină sub observație oamenii în etate, să-i cheme la întâlniri și să discute despre greutățile și singurătatea lor.
Cât timp vorbim, îmi fug ochii la scrisul de pe tabla albă de metal din stânga biroului. Cineva a scris cu carioca roșie: „Când ai o stare cenușie sau te plictisești, caută activ un interes nou. Cuvântul „soarele” stă subliniat mai sus, tot cu roșu. Chicotind încet, Alina mărturisește că a găsit fraza pe internet, i-a plăcut și a scris-o aici. „Poate mai inspiră pe cineva.”
*nume schimbat
Acest articol apare în parteneriat cu proiectul moldo-elvețian MENSANA – „Suport pentru reforma serviciilor de sănătate mintală în Moldova”. Conținutul acestui articol nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorului. Dacă aveți nevoie de ajutorul unui specialist, apelați la unul dintre cele 40 de centre comunitare de sănătate mintală deschise în fiecare raion și municipiu din Republica Moldova. Detalii: https://sanatate-mintala.md/
