Hospice-ul „Carolina de Nord" se află în satul Zubrești, raionul Strășeni și este unicul hospice pentru adulți din țară care activează într-o localitate rurală. Cele 15 paturi pot fi ocupate de pacienți de pe tot teritoriul republicii, dar lista de așteptare ajunge la ordinul sutelor. Centrul are momentan 22 de angajați, în frunte cu directorul Vasile Suruceanu.

„Aici demult era un spital. Când s-a închis, eu și soția am insistat să păstrăm clădirea. Ne gândeam să facem ceva util cu ea, vreun centru pentru bătrâni sau vreo secție de reabilitare", își amintește el.

Vasile și soția sa activau ca medici de familie. În perioada în care nu era serviciu staționar, toți pacienții veneau acasă la ei, chiar și noaptea. Asta i-a determinat să ofere o altă viață acestei clădiri. Așa se face că în 2006, cu suportul Statelor Unite, s-a reușit deschiderea hospice-ului.

Despre îngrijirea paliativă nu se știa nimic pe atunci. A urmat multă instruire peste hotare pentru personalul medical. Iar acum, zice directorul, sunt chiar ei capabili să învețe specialiști din alte țări.

„Îngrijirea paliativă implică partea socială, psihologică și prevede scoaterea durerii în ultimele clipe ale pacienților. Pacienții se iau în ultimul an de viață. Dar avem și pacienți care au nevoie de îngrijire permanentă", adaugă Vasile Suruceanu.

„Pacienții pot sta aici 30 de zile. Din 2010 colaborăm cu Casa Națională de Asigurări în Medicină și costurile sunt acoperite de ei", continuă directorul.

Totuși, zice că încearcă să prelungească această perioadă pentru pacienții în stare foarte gravă. Să poată sta acolo până în ultimele lor clipe. Dar mai este o problemă. Din cauza că lista de așteptare e foarte lungă, unii dintre ei nu mai ajung să-și ocupe patul când le vine rândul.

Între pereții albicioși, cu semne de ornamente pe ei, se aud multe voci. Plutește un miros ascuțit de medicamente, cu care reușești să te obișnuiești după câteva minute. Asistentele medicale și infirmierele mișună fără tihnă, în timp ce își aruncă în trecere câte un zâmbet, acompaniat de replici la glumele spuse pe fugă.

Lidia Butucea este asistentă medicală și activează de peste 20 de ani. A văzut de toate în centrul de îngrijire și mărturisește că e o muncă dificilă. „De multe ori zicem «până aici, nu mai putem». Avem cazuri triste, oameni cu cancer care se chinuie, rude îndurerate."

Lidia zice că cei care au fost aleși în echipa de angajați ai centrului paliativ sunt oamenii care au avut măcar o tragedie în familie. Sunt mai aproape de suferința pacienților. Și soțul ei a decedat când încă erau tineri, iar ea și-a dedicat viața pentru a-i alina pe alții la nevoie.

În timp ce caută cu privirea unde să așeze vaza cu narcise, invită alte două infermiere să ia loc pe canapeaua extinsă a holului de așteptare.

Nadejda Neagă lucrează la Centrul de îngrijiri paliative din Zubrești de mai bine de 13 ani. „E greu, într-adevăr. Dar aici unul fără altul nu am face nimic", spune ea.

Printre lacrimi și suferință apar ocazii când personalul e copleșit de bucurie. Aici se întâmplă și miracole.

„Am avut un pacient cu ciroză hepatică, avea 35 de ani. Nimeni nu îi dădea zile. Dar uite că trăiește. Acum știm că lucrează, e împreună cu familia", zice Eudochia Stratulat. E angajată aici de 10 ani și crede că cea mai grea parte din munca sa e momentul în care pacienții își dau ultima suflare. Îi este greu să vadă neputința lor și durerea celor apropiați.

Totuși, în locul acesta unde mulți își trăiesc ultimele zile, există și povești voioase, pe care angajatele le spun pe alocuri cu tremur și un nod în gat. Dar numai așa moartea pare să nu înfricoșeze cu aceeași putere ca la început. Sau astfel, prin poveștile spuse, o apropie de ele, o strâng la piept și o transformă într-un aliat, care-i scapă pe suferinzi de durerile chinuitoare.

Ultimele clipe sunt dificile pentru toți. Cei mai norocoși pacienți pleacă în pace și liniște, iar ceilalți luptă cu boala și chinurile până pășesc în lumină. De aceea, infirmierele nu le refuză ultimele dorințe, chiar dacă protocolul ar cere-o.

„Unii pacienți vor înainte de moarte să bea un pahar de vin sau să fumeze o țigară. Le intrăm în voie. Ultimele plăceri ale lor", șoptește în mod resemnat Lidia.

Pe coridoarele centrului se simte de parcă viața și moartea pulsează în mod aritmic. E un loc în care par să nu mai existe ambiții frivole, toți își doresc același lucru – sănătate.

În salonul din stânga trei femei discută încet.

Elena are de 54 ani și a ajuns în Centrul de îngrijiri paliative în urma unei traume la picior. „Am alunecat și mi-am rupt piciorul din șold. Acasă nu am pe nimeni și iată am ajuns aici". Șansele să se recupereze sunt tare mici și va avea nevoie de îngrijire permanentă. „Osul e bătrâior, n-o să se mai prindă", zice ea oftând.

Pe patul de lângă ușă stă o femeie mărunțică, cu chip posomorât. Are 46 de ani și s-ar putea să nu mai meargă niciodată pe picioarele ei. Coloana vertebrală a Rodicăi s-a rupt atunci când căra lemne pentru casă. A trecut prin mai multe intervenții chirurgicale, însă fără succes. Își mută privirea peste geamul străveziu și dă de înțeles că nu mai vrea să răscolească amintirile.

Când vorbesc despre boală, pacienții par să urmeze un discurs stoic - își acceptă soarta și nu mai conspiră să schimbe ceea ce nu poate fi schimbat. Or, boala te amăgește și nu o mai vezi ca pe ceva separat de tine. O accepți și abia dacă îți mai aduci aminte cum se simte viața fără ea.

„Eu îs singuratică, nu am pe nimeni. Ele (asistentele și infirmierele) tare mă jelesc și caută de mine", zice Maria, în vârstă de 76 de ani. Vorbește sacadat, cu pauze lungi în care încearcă să-și umple plămânii cu aer. A ajuns aici pentru că i „se împleteau picioarele" și nu se mai poate deplasa de una singură. „5000 de lei trebuie să dau să aibă cine să caute de mine", continuă femeia, cu șiroaie de lacrimi pe obrajii brăzdați de vreme, „de unde să-i iau cu pensia asta mică?!". Femeia zice că înainte o îngrijeau niște consăteni, dar deseori o lăsau de izbeliște și „îi dărâmau casa". A fost nevoită să renunțe la ei.

În centrul de îngrijire e ora prânzului. Infirmierele aduc mâncarea pacienților și le mai țin de urât cât cei din urmă sorb încet din supele aromate. Aici pare că și timpul se scurge altfel, hoinar pentru personalul medical și răzbunător de lent pentru pacienți.

În salonul de vizavi sunt trei bărbați. Și-au luat prânzul și acum se odihnesc în liniște. În mod normal și-ar porni televizorul, dar în timpul prânzului n-au voie s-o facă. Ar face zgomot pentru pacienții care încearcă să doarmă.

Petru e un domn robust de 79 de ani, cu ochi senini și zâmbet poznaș. S-a făcut confortabil într-o pijama flaușată și încearcă să mai scape vreo glumă în încăperea amorțită. În 2017 a suferit un accident vascular cerebral și de atunci partea stângă a corpului îi este paralizată. Este a șaptea oară când vine aici și face parte dintre pacienții „fideli" ai Centrul de îngrijire paliativă „Carolina de Nord". Soția lui a murit la începutul anilor 2000, iar cei patru băieți îi sunt însurați. De aceea, așteaptă tot anul cu nerăbdare să își revadă numele pe capul listei de așteptare.

Cât stăm de vorbă se trezește din somn unul dintre colegii de cameră, Mihail. Nu pare supărat, vrea să vorbească. O face cam greu, de parcă nu îi ajung forțe, însă păstrează o expresie senină. Are 60 de ani, e singur, nu a fost niciodată însurat. Din cauza unei condiții înnăscute necesită tratament continuu. Mihail e unul dintre cei doi pacienți pe care îi zărisem mai devreme plimbându-se în grădinuța din curte. A zis că iese la plimbare ori de câte ori are ocazia. Îi face bine.

Mai puțin vesel dintre toți pare Neculai. Bărbatul în vârstă de 52 de ani ocupă al treilea pat din salon, lângă geam. El, ca și primul coleg de salon, are patru băieți, dar toți sunt peste hotare. A rămas cu soția, care urma să aibă grijă de casă în lipsa lui. „M-am culcat ca lumea și m-am trezit paralizat", spune el pe un ton ursuz. Din 2022 partea stângă a corpului nu-l mai ascultă. E prima dată în centrul de îngrijire. „Iar mi s-o blocat telefonul ista, cine o vrea să mă sune, m-o suna", repetă el pe același ton.

În coridorul centrului de îngrijire, ca prin ceață, se deschide ușa salonului nr.3. O siluetă de femeie stă lipită de pat, cu privirea rătăcită. Părul scurt și cărunt pare să fi fost odată lung și bogat. Pielea e strânsă în niște pliuri mici. La gât poartă o ață roșie cu o cruce pe mijloc. Valentina se numește. Își mișcă nervos palmele și repetă cu înverșunare, atât cât o lasă glasul - „boala mea, boala mea".

„E bolnavă de cancer de trei ani", aflu de la infirmiere. Are metastaze în tot corpul.

Despre viața Valentinei nu se cunosc prea multe. Dar în timp ce o îngrijesc, infirmierele reușesc să mai deslușească mici fragmente din povestirile femeii.

„Știm că are doi copii, o fată și un băiat", adaugă Eudochia.

Într-o zi, fiica Valentinei i-ar fi adus chibrituri și o lumânare, ca atunci când va veni ceasul, să reușească s-o aprindă.

„Nu avea nicio lacrimă în ochi. I-a luat mâna și i-a spus: «mamă, du-te unde te-ai pornit». Așa stăpânire de fier nu am văzut niciodată. Se vede că erau pregătiți", zice infirmiera.

Pe patul Valentinei se află o sticlă mică de apă, dar pe lângă ea, brațul său pare infim. Ca să-i potolească setea, infirmiera înfășoară o lingură în tifon și o înmoaie prudent într-un pic de apă, „o doare tot, abia înghite".

Unghiile sunt îngrijire, scurt tăiate, iar degetele lunguiețe amintesc de cele ale unui pianist profesionist.

„Odată am auzit cum spunea că în tinerețe avea mereu unghiile vopsite și lungi. Dar acum nu mai poate să aibă grijă de ele așa cum îi place", își amintește Nadejda.

„Du-te la doctor când te doare. Nu aștepta, nu aștepta...", reușesește să șoptească Valentina, de parcă își înghite cuvintele cu fiecare rostire.

Corpul femeii este din ce în ce mai slăbit, iar ochii privesc în gol fără licăr de câteva luni bune. Personalul medical știe că inevitabilul se va întâmpla, dar nimeni nu e niciodată suficient de pregătit. „Rațional înțelegem, dar emoțional pierdem întotdeauna o parte din noi ", spune Lidia. „Dar nimeni din ei nu se duce pe ultimul drum singur, asta e foarte important."

Text de Laura Ghenea
Editat de Anastasia Condruc
Fotografii de Cristian Păsat, Laura Ghenea