Era august 2021, când am auzit întâmplător cum povestea cineva despre EL cu atâta entuziasm, încât m-a făcut curioasă să aflu mai multe detalii. Oamenii care îl cunoșteau ziceau că EL e T, are o înălțime medie, ochi verzi, profunzi, e prietenos, empatic și pus pe gânduri.
Mai târziu l-am observat în mai multe videouri pe TikTok. Le percepeam ca pe un semn. Un semn că poate, poate ar trebui să-l întâlnesc față-n față. Părea distant. Simțeam că nu m-ar primi în zona sa personală, deoarece eu am un corp gras. T se bucura de atenție și de popularitate atât offline, dar mai ales online.
Pe atunci aveam 140 kg. Mă copleșeau gândurile că nu sunt în formă ca să merg la EL, că sunt neputincioasă, că nu voi face față comentariilor oamenilor din jur, că vor râde de mine: cum o grasă îndrăznește să facă cunoștință cu T. Cu toate că aveam aceste gânduri, mi-am scris în telefon ,,în toamna anului 2022, îl voi privi în față și îi voi spune: Da, eu sunt Rodica, am 140 kg și vreau să te cunosc”.
Mi-am oferit un an să mă pregătesc pentru marea întâlnire. Am început să merg mai des și cu mai multă forță prin parc în fiecare dimineață. De fiecare dată când aveam ocazia, făceam drumeții prin țară la distanțe de 12, 14 sau 16 km. Am început un program de sport online, număram caloriile și cântăream fiecare produs alimentar, ca să nu depășesc norma zilnică. Astfel, am reușit să slăbesc cu 11 kg, deci aveam 129 kg. Mulți spuneau că oricum am multe kilograme, că avea să mă ignore.
Eu simțeam că sunt pregătită să-l cunosc de aproape. Am decis să-mi cumpăr hainele, încălțămintea, geanta potrivite pentru întâlnirea cu EL.
În septembrie 2022, mi-am amintit că avem un cunoscut comun, C, care avea o legătură strânsă cu T, se vizitau des, știa care sunt dorințele lui, cum își petrece timpul și multe alte detalii pe care eu nu le știam. Pe atunci credeam că C este unicul lui prieten de prin părțile noastre. I-am cerut lui C să mă ajute să iau legătura cu T. M-a tratat cu o atitudine superioară. Cuvintele astea mă frământau. Nopțile visam că nu fac față, că cedez, că ceilalți râd de mine. Dar, în acel moment, dorința de a-l cunoaște pe T era mult mai profundă decât comentariile altora.
Pe 7 octombrie 2022, pădurea își dezvăluia frumusețea aparte în jurul orei cinci dimineața. Eram la 20 km distanță de T. Am coborât din microbuz, am îmbrăcat toate hainele groase. Aerul era umplut cu proaspătul miros al coniferelor și al pământului umed, oferind o senzație revigorantă și liniștitoare. Mi-am luat cu mine geanta cea nouă, hainele pregătite pentru această experiență și am pornit la drum. Cu cât înaintam, cu atât îmi creștea entuziasmul. Tot corpul meu voia să strige: aaa, nu-mi vine să cred că eu chiar sunt aici, dar am preferat să vorbesc în șoaptă. Mă simțeam de parcă am intrat la cineva în ospeție și nu voiam să deranjez gazda.
În jurul meu erau 15 persoane care au pornit cu viteză să exploreze calea, dar eu simțeam că vreau să mă opresc să admir ce e în jurul meu. De altfel, reușeam să-mi văd doar picioarele. După o oră de mers, simțeam cum bătăile inimii se intensifică și respirația devenea mai grea. Învățasem să-mi ascult corpul și, atunci când simțeam că e cazul, făceam o pauză ca să-mi restabilesc pulsul și respirația. Mă opream destul de des. Aveam senzația că nu mai ajung la EL, dar când priveam în urmă la ce cale lungă am făcut, continuam drumul. Drumul meu spre EL – spre Vârful Toaca, cu ale mele 129 kg. Era prima dată când făceam o drumeție montană.
Copacii, rădăcinile, pământul și fiecare respirație îmi ofereau energie. Fiecare pas căpăta atât de mult sens. Cu fiecare pas eram mai aproape. Eram conștientă că toți își doreau să atingă scopul propus. Pentru mine conta să fiu prezentă aici și acum în proces. Să observ ce e în jurul meu. Să nu mă las pradă gândurilor care tot mai mult își făceau loc să-mi demonstreze că nu pot să rezist unui asemenea efort.
Până am ajuns la cabană, am reușit să trăiesc toată gama de emoții, am râs, am plâns, m-am înfuriat, m-au copleșit gânduri: eu nu pot, nu mai am puteri, eu nu pot să spun că-s obosită, ceilalți ce vor zice? Am avut un mic popas la Cabana Dochia, unde mai multe persoane din grupul nostru mi-au spus să rămân acolo, că oricum nu voi ajunge până sus, în vârf. Eu priveam spre vârf. Vedeam la o distanță mare cum se ridica o scară spre cerul acoperit de ceață. Nu-mi era clar cât de multe scări sunt.
În această drumeție m-a însoțit și sora mea. Ea era prima dată pe un munte. Nu am reușit să ne odihnim bine, că grupul a și plecat spre vârf. La cabană ne-am propus să ne continuăm drumeția până la scări, iar acolo vom lua decizia dacă le urcăm sau nu.
Am continuat să merg, încet, să mă ascult pe mine. Pe drum, am întâlnit mulți turiști. Aceștia mă încurajau cu o vorbă sau cu un zâmbet, ceea ce mă făcea să nu renunț. Când am ajuns în fața scărilor, parcă nu mai aveam puteri. Deja eram pregătită să spun că punctul meu final e aici. În plus, pe fundal, am auzit: „Stați aici! Voi oricum nu veți putea să urcați! E greu!”. Atunci am privit-o pe sora mea cu un semn de întrebare: „Ce facem? Urcăm sau nu?”.
În acel moment, sora m-a apucat de mână și mi-a zis: „Hai! Împreună o să le urcăm! Câte puțin, dar noi azi o să ajungem pe vârful Toaca!”. Urcam câte 10 scări, apoi făceam o pauză. Priveam cum se întinde covorul verde al Ceahlăului. În depărtare, zăream cum norii acopereau pădurea. Când vârful era foarte aproape, atât de puternice erau emoțiile, încât am început să plâng. Din clipa în care mi-am dorit să ajung la EL, la Vârful Toaca, mi-am imaginat că voi țipa acolo, că voi dansa, asculta muzică, dar în realitate am plâns.
Eram atât de recunoscătoare Pământului pentru darurile sale, corpului meu pentru puterea sa de a mă duce în cele mai frumoase locuri, acelui moment și acelor oameni care m-au încurajat. Auzeam pe vârf: uite, s-au urcat, fetele au reușit. Da, am reușit! Cu toate că nu-mi venea a crede, eram acolo, la 1907 m altitudine, cu ale mele 129 kg pentru PRIMA DATĂ într-o drumeție montană. M-am așezat pe o piatră și m-am uitat la frumusețea Ceahlăului. Eram mândră de mine.
Acolo am realizat că am un corp puternic, rezistent la provocările vieții. Mi-am depășit barierele și limitele personale și sociale. Aceasta a fost prima mea drumeție montană, dar nu ultima. A doua zi am ajuns pe vârful Ucigașul. Anul acesta mi-am sărbătorit ziua de naștere pe vârful Postăvarul, după o lungă drumeție plină de peripeții, cu ale mele 137 kg. De multe ori mi-am propus că voi încerca să-mi realizez visurile pentru prima dată atunci când voi slăbi. Prefer să nu aștept să am o fotografie dinainte și după transformare. Aleg să mă ascult pe mine și să fac ceea ce îmi place și îmi aduce o stare de bine pentru corpul și sufletul meu.
Autoare: Rodica Caimac
