De când mă țin minte, simt rușine. Rușinea de la 8 ani când am trecut pe lângă un nene în stradă care a decis să-mi arate „bogățiile”. Rușinea de la 12 ani când băiețelul din ogradă mi-a comentat sânii, care începuseră să-mi crească. Rușine că sânii sunt doar doi boboci care abia se văd. În limba rusă se folosea termenul umoristic два прыща (trad: două coșuri).
Rușinea de la 15 ani când în microbuz un bărbat mi-a deschis fermoarul. Tot ce am putut să fac e să solicit șoferului să oprească la intersecție, deși mai era mult până la stația mea finală. Rușinea de la 18 ani când am fost agresată sexual în mijlocul nopții, în timp ce mergeam spre casă. Nu am raportat pentru că era noapte, e vina mea că am mers pe jos.
Rușinea de la 29 ani, când un nene polițist a insistat să meargă cu mine până acasă, „pentru protecția mea, căci e întuneric și prin parc e periculos”. Cum ne apropiam de casă, eu tot încercam să-i zic mulțumesc, dar mai departe eu merg singură. Nenea polițist continua să meargă mai departe lângă mine. La sfârșit, la ușa blocului a încercat să mă sărute. „D-ap’ sunt și eu om”, a zis domnul polițist, când l-am refuzat făcând un pas înapoi. Am fugit repede acasă. După care m-am întrebat de ce nu m-am opus mai convingător.
Când povestesc oricare din aceste întâmplări prietenelor mele – ele nu sunt uimite. Li s-a întâmplat și lor. Poate nu cu același nene, același băiețel, poate nu în rutieră, ci în troleibuz. Într-o formă oarecare aceste experiențe sunt atât de universale – dacă ești femeie. Din păcate, ele merg la pachet cu faptul ca suntem fete/femei.
Persoanele care m-au obiectificat, m-au expus la imagini/contexte sexuale fără consimțământul meu erau străini. Unicul context prin care îi cunoșteam erau situații în care m-au hărțuit. Nu am avut conversații cu părinți sau cu alți adulți din viața mea despre ce este hărțuirea sexuală, ce trebuie să faci când cineva îți întrece granițele, ce drepturi ai. O mare parte a vieții nu am știut că disconfortul pe care îl simt este de la obiectificare, iar că atingerile fără consimțământ sunt, de fapt, hărțuire.
Dar cea mai mare rușine am cunoscut-o ca adultă, când aveam peste 30 de ani. Rușinea când o persoană apropiată, o persoană pe care o admiram și o consideram prieten, hai să-i zicem Dumitru, abuzând de starea mea vulnerabilă, m-a sărutat pe buze – „ca frate și soră”. Tot ce țin minte este că am înțepenit locului. Nu puteam nici să zic un cuvînt. Cum am ieșit din acea cameră, instantaneu am blocat sărutul.
Peste vreo lună Dumitru a comentat, din senin, că am fi avut un sex grozav dacă n-ar fi fost el căsătorit, atunci când ne-am cunoscut, cu câțiva ani în urmă. Eram bulversată de acest comentariu, tot ce am reușit să fac este să-i prezint mâna unde port verigheta și să-i reamintesc: „însă ambii suntem căsătoriți acumˮ. Ambele situații au avut loc într-un spațiu profesional, iar el se afla într-o poziție de putere superioară mie.
Am tăcut 6 luni. Nu am spus nimănui despre această experiență, nici soțului meu. Nu mi-o recunoșteam nici mie însămi. Am ascuns adânc și cele întâmplate, și rușinea mea, care mă mânca pe dinăuntru. Dumitru, în schimb, se comporta de parcă nimic neobișnuit nu s-a întâmplat. Pentru că ne legau relații profesionale, am fost nevoită să continui comunicarea cu Dumitru. Am reușit să mă distanțez în aspectul relației personale, limitând comunicarea. Drept consecință și relația profesională a devenit mai distantă.
Abia după 6 luni, am decis să merg la psihoterapeut. Știam că am nevoie de ajutor să prelucrez cele întâmplate. Cel mai greu a fost să povestesc despre cele întâmplate soțului și să-i explic că nu am ascuns intenționat de el. Am blocat aceste amintiri pentru că atunci, fiind „arsă” la lucru, nu am avut resurse mintale să prelucrez evenimentele. Și, mai ales, n-am avut resurse mintale să-mi confrunt hărțuitorul. Dacă admiteam că hărțuirea chiar s-a întâmplat, trebuia să întreprind o grămadă de acțiuni — să anunț pe cineva despre cele întâmplate, să-l confrunt pe el, să-i spun soțului. Și să-mi admit mie însămi că sunt victima hărțuirii sexuale.
După primele două luni de terapie am reușit să accept pentru mine că nu sunt vinovată pentru acțiunile lui Dumitru. Vina o poartă doar el. Deja nu ne mai legau relații profesionale. Și exact în momentul când credeam că progresez și am scăpat de Dumitru, el și-a amintit de mine. Într-o zi mi-a scris neîntrerupt. Despre cum îi este dor de comunicarea noastră, despre cât de deșteaptă sunt. Primeam mesaje după mesaje. Un love bombing de neoprit. Nu răspundeam. A doua zi, la prânz, mi-am sunat prietena cea mai apropiată și am plâns o oră întreagă. I-am povestit printre bocete tot ce s-a întâmplat. Am continuat să merg la terapie.
Love bombing este un fenomen prin care o persoană o copleșește pe alta cu demonstrații excesive de atenție, afecțiune și iubire, cu scopul de a domina. Persoana care primește atenția se simte dependentă și îndatorată față de emițător. Love bombing-ul poate fi o caracteristică a abuzului emoțional.
Mult timp am trivializat ceea ce mi s-a întâmplat. La urma urmei, el nu m-a violat, nu m-a agresat. Comunicam foarte bine și chiar credeam că suntem prieteni buni, ne vedeam la tot felul de evenimente. Acum știu că rușinea e cea mai mare atunci când agresorul e o persoană apropiată. E atât de greu să spui pe nume celor ce ți se întâmplă, când ani la rând persoana ți-a fost prieten, ți-a câștigat încrederea. E ca un nod de nedezlegat, într-un cuib de ață de altfel perfect.
Până la urma, l-am confruntat. I-am scris un mesaj lung. Cu fiecare rând scris, simțeam că mă lepăd de rușine. Momentul în care îi descriam lui fiecare caz de hărțuire, simțeam cum rușinea în sfârșit trece spre cel căruia îi aparține de fapt — hărțuitorului. E o putere aparte să poți să scrii „eu știu ce mi-ai făcut, și acum știi și tu că eu de fapt știuˮ. În mesajul meu am împărtășit cu Dumitru și impactul hărțuirii asupra vieții mele personale și relației cu soțul. La final, i-am zis că nu vom putea fi din nou prieteni așa cum am mai fost. Mesajul meu era lung, dar l-am scris într-o suflare. Tremuram în momentul în care i l-am trimis. De la Dumitru am primit un răspuns scurt: „Scuze, nu știu de unde au ieșit aceste cuvinte și comportamentˮ.
***
Sunt multe astfel de istorii. Victimele care au rămas să trăiască cu rușinea, pe când hărțuitorii își continuă viața de businessmani, podcasteri și soți perfecți pe Instagram. Eu știu că această istorie nu va stârni proteste în masă și bulversare din partea internauților. Dar poate va ajuta alte femei și victime a hărțuirii să prindă putere să-și confrunte hărțuitorii. Cel puțin sper să nu se mai simtă singure în această experiență. E atât de important să credem victimele cazurilor de hărțuire și să fim indignate, chiar bulversate. Acest comportament nu trebuie să devină normalizat. Poate așa vom supraviețui. Așa vom face primul pas, vom începe să credem victimele și nu vom mai ajunge să citim noutăți cu femei ucise de parteneri sau soți.
Autoare: Polina Ceastuhina
Polina este activistă pentru drepturile omului, feministă și aliata comunității LGBTQ+
