Era o după-amiază de vară. Irina* pregătea masa pentru cei doi copii ai ei. Senzația vagă de panică cu care se trezise dimineață o tot sâcâia. Sunetele începeau să se distorsioneze. Jetul de apă din chiuvetă se auzea tot mai strident. Respirația i se accelera, inima îi bătea tot mai alert, ca sunetul îndepărtat al unui gong înainte de atac.
Senzația de realitate părea să-i alunece de sub picioare. Încerca să găsească un sprijin, să țină cât mai strâns mânerul cuțitului, dar corpul părea să nu reacționeze. Sufocarea și sentimentul de teamă, de ceva foarte rău care urmează să se întâmple goneau orice altceva din calea lor.
Irina nu era la primul atac de panică. Dar în acea după-amiază în ea s-a făcut auzită o voce care implora ajutor. În ea, căreia îi repugna să depindă de cineva, să ceară ceva. Peste câteva zile a venit pentru prima dată la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală.
O profesie nouă
E o zi incredibil de toridă dintr-un val canicular care pare să nu se mai termine. Ne refugiem cu Irina într-o cafenea cu aer condiționat. E o femeie cu păr șaten, decolorat puternic la capete, pe care-l poartă într-un coc simplu la spate. Ochii ei senini mă sondează cu o curiozitate neprefăcută.
Irina îmi povestește că e osteopată, o profesie care-i aduce multă plăcere. Îmi explică că osteopatia nu e echivalentă cu masajul, unde lucrezi doar cu mușchii. „Aici lucrăm cu coloana vertebrală, cu sistemul nervos.”
S-a apucat de osteopatie cu cinci ani în urmă. Până atunci nu știa meserie. Tocmai născuse al doilea copil și se simțea captivă într-o căsnicie disfuncțională care o epuiza. A mers la un osteopat să se trateze și a înțeles că i-ar plăcea să facă același lucru. Timp de două luni a învățat profesie și acum închiriază un cabinet unde vin pacienți. „De mică eram bolnăvicioasă și m-am deprins cu medicamente, proceduri, spitale. Domeniul medicinei m-a atras mereu… Plus dorința de a-i ajuta pe alții.”
„Tu doar ești fetiță!”
„Educație sovietică”, rezumă ea laconic nevoia cronică de a îngriji de alții și a fi utilă. Unica fiică într-o familie cu trei copii, Irinei i s-a băgat în cap de mică că девочки должны (trad.: fetițele sunt obligate). „«Tu doar ești fetiță», îmi spunea mama, tu ești obligată să faci mereu ceva pentru alții, să dai, să oferi, să nu te gândești la tine.”
Atmosfera ostilă în care crescuse o sufoca. „Am crescut cu un tată psihopat, tiran… ”
Irina face o pauză de câteva secunde. Vocea îi coboară în timp ce povestește fragmentat despre copilărie și adolescență. Sare de la un detaliu la altul de parcă s-ar teme să se agațe prea mult de ele și să fie trasă din nou în trecut. Deși îi vine greu, îmi confirmă că a fost victima abuzului fizic și „de toate felurile” din partea tatălui ei, de la o vârstă pe care nici nu și-o amintește.
La 16 ani Irina s-a gândit pentru prima dată la ce e bine pentru ea. Atunci a pus sub semnul întrebării autoritatea tatălui și a povestit rudelor despre abuzurile lui îngrozitoare. Dar după răzvrătirea aceasta nu a urmat nimic concret. Nimeni nu denunțase abuzatorul la poliție, mama nu divorțase, tata continua să trăiască în familie ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Dar pentru Irina pornise un proces intern de conștientizare, de luptă. Unul care i-a dat speranțe, a epuizat-o, apoi a îmbărbătat-o din nou. Și care continuă până azi.
Un soț ca tata
Irina visa la o familie liniștită, cu un soț iubitor care o susține. „Noi ne dorim una, dar inconștientul nostru face cum s-a obișnuit. Am călcat pe greblele mamei mele”, spune femeia. Căsnicia ei s-a terminat greu, în scandaluri și amenințări. A divorțat de soț, „un tiran abuzator” ca și tatăl ei. În această căsnicie Irina a descoperit forța năucitoare și distructivă a alcoolului. „Soțul era dependent de alcool, de droguri… Am început și eu să beau, câte puțin, câte un pahar, ca să scap de emoții și să nu mai simt nimic. Mă trezeam dimineața cu capul tulbure și seara o luam de la zero.”
Irina credea că se va descurca cu dependența. Cu atacurile de panică. Cu insomniile. Cu durerea. Că nu e mare lucru, doar e obișnuită să se descurce, să rabde, să meargă mai departe. „Tu crezi că știi chestii din psihologie, că o să poți să te ajuți când vei avea nevoie… Dar nu poți”, concluzionează ea.
În capcana lui „mă simt mai bine, nu mai am nevoie de tratament”
„Alo! Da, domnul Alexandru, v-am sunat. Am vrut să știu dacă pot să dau numărul dumneavoastră la o pacientă… Da? Bine, mulțumesc, o să transmit contactele. O zi bună!”. În timp ce vorbim, pe Irina o sună psihologul cu care se vede o dată pe săptămână la Centrul de Sănătate. O pacientă ceruse numărul unui specialist și Irina voia să-l recomande.
De trei ani, din ziua când a bătut la ușa Centrului de Sănătate Mintală, Irina a devenit „avocata” mersului la psiholog printre cunoscuții și pacienții ei.
A simțit un click, ceva s-a potrivit. Așa spune despre specialiștii de la Centru. Ceva din ea a rezonat cu atitudinea binevoitoare a psihiatrei care a consultat-o și i-a prescris tratamentul. Cu calmul psihologului la care mergea de două ori pe săptămână. „Pentru mine conexiunea e cea mai importantă… Iată dacă nu mă conectam cu tine”, îmi zice cu un zâmbet șiret, „cred că plecam deodată și nu mai povesteam nimic.”
Citește și despre stările cenușii ale Alinei
Dar „lucrurile trebuie să fie povestite”, e convinsă Irina. Asta a încercat să facă: să povestească până la epuizare. Să scurgă suferința adunată ca o apă stătută într-un rezervor care mai are puțin și explodează.
Drumul către vindecare a fost turbulent și nu întotdeauna drept. La câteva luni de la începerea tratamentului pentru insomnie cronică și tulburarea depresiv-anxioasă cu care a fost diagnosticată, Irina a căzut în capcana lui „mă simt mai bine, de ce să mai continui tratamentul?”. De aici până la paharul de alcool n-a fost cale lungă.
Cum înveți să trăiești pentru tine
„Chiar mă simțeam mai bine, dormeam. Aveam de lucru, o relație nouă, totul se aranja, copiii erau bine. Și am renunțat să mai merg. Apoi iar am început să beau serile… И понеслось (trad.: a declanșa un proces).” Ca să scape singură de dependență, Irina „s-a codat”. „Dar codarea e o chestie mai mult psihologică. Eu m-am ținut o perioadă scurtă… Și iar am revenit.”
Se simțea din nou la pământ. Rudele o hărțuiau, mama îi spunea că trebuie să-și vină în fire. Dar nu de dragul ei, ci al copiilor. „Mama crede că dacă ai făcut copii, gata, trebuie să trăiești doar pentru ei. Nu cumva să trăiești pentru tine. Dar eu nu am vrut așa.”
A început să spună nu. Să se opună rudelor, fostului soț, celor care o nedreptățeau. Adolescenta care s-a răzvrătit cu mulți ani în urmă a făcut loc femeii de 38 de ani care învață, pe pipăite, să se iubească. Iubirea de sine, pentru ea, a început odată cu acest „nu”.
Spune, parțial cu amuzament, parțial cu o umbră de tristețe, că devii dușmanul numărul unu când începi să pui limite. „Acum eu sunt cea mai rea din familie. Pentru că vreau alte lucruri, pentru că mă gândesc la mine. E greu, trăiesc cu mama într-un apartament și e complicat. Dar mă obișnuiesc…”, mărturisește femeia.
Revenirea
Cu două luni în urmă Irina a revenit la Centru pentru a continua tratamentul și a reluat ședințele. Merge o dată pe săptămână la terapie și cam o dată pe lună la psihiatră pentru medicamente și discuții despre starea ei. Înțelege că uneori, pentru a face doi pași înainte e nevoie să faci unul înapoi.
Spre finalul discuției o întreb pe Irina ce planuri mai are pe azi. Are pacienți după amiază, are treburi prin oraș… Iar zilele următoare are ședință cu psihologul.
„Ah, da, și mă mai duc la manichiură azi”, exclamă cu satisfacție. Glumesc că e și asta o chestie care aduce plăcere și pe care o face doar pentru dânsa. „Da, exact așa”, confirmă ea. Înainte să plece, îmi dă cartea ei de vizită pentru serviciile de osteopatie – în caz că mă ajunge oboseala. „E bine să îți dai seama la timp că ai nevoie de relaxare, că duci prea mult și îți trebuie ajutor.”
*nume schimbat
Acest articol apare în parteneriat cu proiectul moldo-elvețian MENSANA – „Suport pentru reforma serviciilor de sănătate mintală în Moldova”. Conținutul acestui articol nu reflectă neapărat punctul de vedere al donatorului. Dacă aveți nevoie de ajutorul unui specialist, apelați la unul dintre cele 40 de centre comunitare de sănătate mintală deschise în fiecare raion și municipiu din Republica Moldova. Detalii: https://sanatate-mintala.md/
