„Eu de abia acum trăiesc.”
Cum e să divorțezi după 60 de ani
Cum e să divorțezi după 60 de ani
Acest text a apărut în format print în Revista Oameni 2023, editată anual de redacția Moldova.org.
La fiecare două căsătorii, un cuplu decide să-și rupă căsnicia, arată statisticile anuale la nivel de țară. În ultimele decenii, divorțul a încetat să mai fie privit în societate ca o rușine sau un eșec personal, până la un anumit moment… Vârsta la care căsătoria se rupe dictează noi reguli ale jocului, impregnate cu stereotipuri.
Irina a fost una dintre cele 11884 de persoane din Republica Moldova care au divorțat în anul 2009. Tot ea era una dintre cele 178 de femei care au divorțat având vârsta de peste 60 de ani.
Străini după 54 de ani
Irina Verdeș, bunica Irina, cum îi spun atât nepoții, cât și cunoscuții, și-a reînceput viața la 72 de ani. În urmă cu patru ani a învățat să trăiască singură, într-un apartament micuț, confortabil și luminos - un apartament care îi aparține doar ei, cum îi place să spună. „Anume atunci am învățat din nou să trăiesc și nu regret nicio clipă acest nou început”, povestește femeia cu părul ridicat elegant într-un coc. Are o privire caldă, cu mici sclipiri. „Dar nu am fost mereu atât de înțeleaptă”, râde înfundat.
Alături de soțul său, Irina a trăit 44 de ani. Apoi, tot cu el a rămas alți zece ani după ce au divorțat. „După 54 de ani petrecuți cu el, am devenit niște străini cu doi copii, patru nepoți și doi strănepoți”, își începe istoria femeia, pregătindu-și un teanc de șervețele uscate.
O doare că a tăcut, că a răbdat. Regretă că nu poate întoarce timpul, măcar cu 14 ani. „Când rupi ceva, trebuie să o faci până la capăt, dar să nu o lași așa, să stea și să te înglozi în neclaritate”, adaugă ea.
Alături de soțul său, Irina a trăit 44 de ani. Apoi, tot cu el a rămas alți zece ani după ce au divorțat. „După 54 de ani petrecuți cu el, am devenit niște străini cu doi copii, patru nepoți și doi strănepoți”, își începe istoria femeia, pregătindu-și un teanc de șervețele uscate.
O doare că a tăcut, că a răbdat. Regretă că nu poate întoarce timpul, măcar cu 14 ani. „Când rupi ceva, trebuie să o faci până la capăt, dar să nu o lași așa, să stea și să te înglozi în neclaritate”, adaugă ea.
„Nu aveam ce purta la școală”
Irina Verdeș s-a născut într-o familie numeroasă, în primăvara lui 1947. Era al nouălea copil, născut în perioada marei foamete. „Tata a luptat pe front și când s-a întors acasă era și mai mare sărăcie decât când a plecat”. Tot sărăcia i-a făcut pe copii să învețe doar patru clase, după care s-au alăturat părinților la muncă. „Era mult de lucru, dar nici nu aveam ce purta la școală”, povestește ea.
Se întoarce spre o fotografie îmbrăcată într-o ramă argintie din care privesc opt maturi și trei copii pe fundalul unei case cu geamurile sparte. „Aceasta era casa noastră”, arată Irina. Fotografia a fost făcută în perioada sărbătorilor de iarnă. „Noi, cei mai mici, am fost fotografiați separat, că nu încăpeam în cadru. Părinților nu le ajungeau 20 de copeici și pentru imaginea cu noi. Fotograful s-a supărat și a rupt-o în bucăți mici. Și acum țin minte cum imaginea din care zâmbeam noi, toți frații, a fost aruncată în glod și călcată.” Amintirea îi așterne o umbră pe chip.
Se întoarce spre o fotografie îmbrăcată într-o ramă argintie din care privesc opt maturi și trei copii pe fundalul unei case cu geamurile sparte. „Aceasta era casa noastră”, arată Irina. Fotografia a fost făcută în perioada sărbătorilor de iarnă. „Noi, cei mai mici, am fost fotografiați separat, că nu încăpeam în cadru. Părinților nu le ajungeau 20 de copeici și pentru imaginea cu noi. Fotograful s-a supărat și a rupt-o în bucăți mici. Și acum țin minte cum imaginea din care zâmbeam noi, toți frații, a fost aruncată în glod și călcată.” Amintirea îi așterne o umbră pe chip.
La 15 ani s-a angajat la ferma de vaci. „Lucram mulgătoare. La patru dimineața mama mă scula și la nouă seara veneam. Nu-mi simțeam nici mâinile, nici picioarele. Ce era din noi, din copilăria noastră?”, se întreabă femeia. Peste un an însă, l-a cunoscut pe el - „un flăcău înalt, tras ca prin inel” și pregătit să meargă la armată. Când a revenit, au început să se întâlnească. „Dacă îl vedeai că era cu armata făcută, îți spuneai că deja ai cu cine sta de vorbă. Și mai frumos părea când s-a angajat ca polițist”, râde Irina.
La Chișinău - ca în altă țară
Irina avea 18 ani când s-a căsătorit cu bărbatul care i-a promis să o scoată din sat. „În sfârșit vedeam înaintea mea un viitor”, recunoaște ea.
Era toamna lui 1965, când Irina și soțul s-au mutat la 35 de km de satul de baștină, pentru a închiria o cameră în capitală. „Ce fericită eram: măritată cu un polițist și mutată în Chișinău. De parcă m-aș fi dus într-o lungă vacanță în Turcia”, râde cu poftă. Și mai mare mândrie era pentru părinți și frați. Când o vizitau, se lăudau întregului sat: „Mă duc la fată, la Chișinău…”, spuneau ei. „Iată cum oamenii se duc la mare sau la munte, așa veneau ei la mine”, completează femeia.
Trece cu vârful degetelor peste o fotografie pătrată și îngălbenită, din care doi tineri zâmbesc timid spre aparatul de fotografiat. „Eram pentru prima dată în Chișinău”, recunoaște ea. Pe atunci avea visuri și se simțea ca o pasăre eliberată din colivie.
Era toamna lui 1965, când Irina și soțul s-au mutat la 35 de km de satul de baștină, pentru a închiria o cameră în capitală. „Ce fericită eram: măritată cu un polițist și mutată în Chișinău. De parcă m-aș fi dus într-o lungă vacanță în Turcia”, râde cu poftă. Și mai mare mândrie era pentru părinți și frați. Când o vizitau, se lăudau întregului sat: „Mă duc la fată, la Chișinău…”, spuneau ei. „Iată cum oamenii se duc la mare sau la munte, așa veneau ei la mine”, completează femeia.
Trece cu vârful degetelor peste o fotografie pătrată și îngălbenită, din care doi tineri zâmbesc timid spre aparatul de fotografiat. „Eram pentru prima dată în Chișinău”, recunoaște ea. Pe atunci avea visuri și se simțea ca o pasăre eliberată din colivie.
Nu mai trebuia să aibă grijă de familia numeroasă de acasă. Era timpul să-și permită să guste din propria fericire, alături de bărbatul iubit, în camera lor de 12 metri pătrați, cu geamurile care porneau de la nivelul trotuarului. Se uită la fotografia cu ei doi ținându-se de mână. „Unde-s anii și dragostea ceea? A plecat și parcă nici nu a fost… De fapt, niciodată nu am simțit cum dragostea ar fi secat. Nu știu de ce, dar dragostea cumva mereu a fost acolo, cât de rău nu îmi era. Preferam să uit multe lucruri, să nu doară atât de tare”, spune ea.
„Am fi rămas pe drumuri...”
În primele luni de la nașterea primului copil, Irina a primit și prima ei palmă. „Așa avea el apucături. Dacă ceva nu-i plăcea, ridica mâna. Se gândea că dacă poate să dea în cei pe care-i aresta, de ce nu ar fi făcut asta și cu soția lui”, constată Irina.
S-a angajat dădacă la grădinița de lângă casă, unde-și ducea băiatul. Era greu să-și găsească un loc de muncă fără „școală” și fără viză de reședință. „Deși mă străduiam să le reușesc pe toate, și la lucru, și acasă, și cu copilul, dar el tot găsea ce să nu-i placă. Bănuiam că uneori mai lăsa câte ceva prin colțuri, să vadă dacă am strâns acolo sau nu. Dumnezeu îl știe, dar așa a fost toată viața cu el”, adaugă femeia. Iar loviturile au devenit o rutină familiară. „De multe ori îmi ziceam că eu eram vinovată. Prin asta și i-am dat aripi să se comporte mai departe așa”, constată Irina, când își revede tinerețea.
S-a angajat dădacă la grădinița de lângă casă, unde-și ducea băiatul. Era greu să-și găsească un loc de muncă fără „școală” și fără viză de reședință. „Deși mă străduiam să le reușesc pe toate, și la lucru, și acasă, și cu copilul, dar el tot găsea ce să nu-i placă. Bănuiam că uneori mai lăsa câte ceva prin colțuri, să vadă dacă am strâns acolo sau nu. Dumnezeu îl știe, dar așa a fost toată viața cu el”, adaugă femeia. Iar loviturile au devenit o rutină familiară. „De multe ori îmi ziceam că eu eram vinovată. Prin asta și i-am dat aripi să se comporte mai departe așa”, constată Irina, când își revede tinerețea.
Specialiștii în psihologie spun că începutul unei relații aduce și speranța în viitor, iar când relația nu funcționează, apare nesiguranța și dezamăgirea. „Frica de singurătate și recunoașterea eșecului relației este de cele mai multe ori motivul pentru care persoanelor le este greu să divorțeze”, este de părere psihologa Ana Niculaeș.
Potrivit specialistei, lucrurile se complică și mai mult când în ecuație intră și copiii, iar părinții aleg să se sacrifice, pentru a nu-i răni.
Potrivit specialistei, lucrurile se complică și mai mult când în ecuație intră și copiii, iar părinții aleg să se sacrifice, pentru a nu-i răni.
Era sfârșitul anilor ‘60, iar violența domestică era treaba celor din casă și nu putea să iasă de acolo. „Nu aveam nicio susținere. Nu puteam să mă întorc acasă, la mama. A rămas singură, cu o casă fără geamuri. De aceea s-a mutat în sarai. Pe capul cui să mă fi dus cu un copil?”
După o altă „rundă” de pălmuiri, Irina s-a plâns polițiștilor cu care lucra soțul ei. „Șeful lui a ridicat din umeri și mi-a zis că există doar două variante: fie rabd, fie îl concediază și el rămâne fără lucru, dar tot cu mine... Dacă era concediat, ar fi fost scos și din lista celor care urmau să primească apartament de la stat. Am fi rămas pe drumuri… M-au prins în acel colț și nu aveam unde să mă duc”, își amintește ea. Așa că a decis să rabde și să nu mai vorbească despre asta.
După o altă „rundă” de pălmuiri, Irina s-a plâns polițiștilor cu care lucra soțul ei. „Șeful lui a ridicat din umeri și mi-a zis că există doar două variante: fie rabd, fie îl concediază și el rămâne fără lucru, dar tot cu mine... Dacă era concediat, ar fi fost scos și din lista celor care urmau să primească apartament de la stat. Am fi rămas pe drumuri… M-au prins în acel colț și nu aveam unde să mă duc”, își amintește ea. Așa că a decis să rabde și să nu mai vorbească despre asta.
„Prea puține scandaluri fără bătaie”
După ce au primit apartamentul de la stat, Irina a început să lucreze la o fabrică de păpuși, apoi la una de carne, ca mai apoi să se mute la o fabrică de pâine, unde a lucrat ultimele două decenii înainte de a se pensiona. Între timp, s-a născut și fiica, care trecea cel mai greu peste răbufnirile tatălui ei. „Acestea nu ne atingeau niciodată pe noi, copiii, ci doar pe mama. Deși niciodată nu a ridicat mâna la noi, totuși, când intra în casă, mi se ridicau parcă ghimpi din spinare. Voiam să o apăr pe mama. Nu-mi plăcea când era agresiv cu ea. A doua zi parcă îmi trecea, dar iarăși trăiam acea traumă - era ca lapte cu sânge, dragoste cu ură. El era foarte autoritar. El era șeful. Nu-și recunoștea niciodată vina. El era corect și toți trebuiau să asculte de el”, își amintește Natalia, care a fost cea care a încurajat-o pe mama ei să renunțe la căsătorie.
Certurile, care de foarte puține ori nu se încheiau cu lovituri pe fața și spatele Irinei, porneau de la orice. Pentru că a decis să repare un robinet, fără să-l întrebe. Să cumpere un dulap sau un scaun. Plătea totul cu salariul ei. Mai împletea și pulovere pentru colegi, iar din banii adunați le cumpăra haine copiilor. „Dacă mama cumpăra ceva în casă, scandal și bătaie. Că de ce nu l-a întrebat și nu a așteptat acordul lui. Scandaluri erau dacă venea cineva din rudele mamei. Dacă erau rudele lui - el stătea la masă, iar dacă veneau rude de-ale mamei - el se ducea și se uita la televizor, în altă cameră, supărat că nimeni nu vine să-l cheme”, își amintește fiica Natalia. Într-o dimineață, înainte de a pleca la lucru, a aruncat cu toporul în ușă, în urma Irinei. „Mult timp a stat neatinsă despicătura ceea în ușă. Asta pentru că i-am zis că aș vrea să cumpăr un dulap nou, iar lui nu i-a plăcut ideea. Deși nu contribuia cu nimic, îi plăcea să se laude cu ceea ce era în casă când treceau pe la noi rudele lui”, își amintește Irina, începând să răsfoiască albumul de fotografii.
Certurile, care de foarte puține ori nu se încheiau cu lovituri pe fața și spatele Irinei, porneau de la orice. Pentru că a decis să repare un robinet, fără să-l întrebe. Să cumpere un dulap sau un scaun. Plătea totul cu salariul ei. Mai împletea și pulovere pentru colegi, iar din banii adunați le cumpăra haine copiilor. „Dacă mama cumpăra ceva în casă, scandal și bătaie. Că de ce nu l-a întrebat și nu a așteptat acordul lui. Scandaluri erau dacă venea cineva din rudele mamei. Dacă erau rudele lui - el stătea la masă, iar dacă veneau rude de-ale mamei - el se ducea și se uita la televizor, în altă cameră, supărat că nimeni nu vine să-l cheme”, își amintește fiica Natalia. Într-o dimineață, înainte de a pleca la lucru, a aruncat cu toporul în ușă, în urma Irinei. „Mult timp a stat neatinsă despicătura ceea în ușă. Asta pentru că i-am zis că aș vrea să cumpăr un dulap nou, iar lui nu i-a plăcut ideea. Deși nu contribuia cu nimic, îi plăcea să se laude cu ceea ce era în casă când treceau pe la noi rudele lui”, își amintește Irina, începând să răsfoiască albumul de fotografii.
Imaginile sunt aranjate după ani, prinse cu grijă și lipite de hârtia groasă. Petreceri, întâlniri cu familia, plimbări cu copiii - urme efemere ale trecutului. Cu fiecare an, chipul luminos și vesel al Irinei din fotografii devenea tot mai posomorât. Zâmbetul se îngusta, cearcănele se adânceau, iar mâinile erau tot mai uscate și bătătorite. „Lucrul era greu. Acasă era greu. Dar trebuia să le reușești pe toate. Mă storcea asta de orice forță. Deși el e mai mare decât mine cu șapte ani, eu păream mai în vârstă. Îmbătrâneam de tânără”, constată Irina, trecând cu vârful degetelor peste chipul ei trist și obosit, retrasă în spatele bărbatului înalt, cu zâmbetul larg și privirea pătrunzătoare. Chipul lui din fotografii nu trădează omul care era acasă.
„L-am lovit cu mașina de tocat carne peste picior”
Timpul nu a îmblânzit caracterul bărbatului. Dimpotrivă. Într-o seară, după ce rudele lui au plecat, soțul părea mai morocănos. Irina a strâns masa, a spălat vasele și s-a îndreptat spre dormitor. „Eram obosită. Nu voiam nimic decât să mă întind. Dar moșneagu’ meu era nemulțumit. Ceva nu i-a plăcut și se supăra și mai mult că-l ignoram. Mi-a zis că-s o bețivă. M-am enervat și i-am reproșat că nu am băut mai mult decât rudele lui. Paharul de vin și ora târzie mi se ridicase la cap. Când a auzit asta, m-a apucat de moțoc și m-a târât de pe scaun. A început să azvârle cu pumni în fața mea. Pentru prima dată m-am speriat că ar putea să mă omoare. Norocul meu că lângă mine era o mașină de tocat carne și l-am lovit cu ea peste degetele de la picior. Așa am scăpat”, își amintește Irina, în timp ce fiica încearcă să-și stăpânească lacrimile.
Obrazul femeii i s-a umflat și a devenit vinețiu. Cu greu deschidea un ochi. Dar nu a spus nimănui nimic, nici la medic nu s-a adresat. Se simțea umilită. Cu fața înnegrită au găsit-o copiii a doua zi. „Mi-au spus că asta nu mai poate continua, trebuia să fac ceva. Nu aveam cum să-i contrazic. Am pregătit toate documentele și am dat la divorț”, își amintește Irina. La aproape două luni distanță, la 62 de ani, Irina era o femeie liberă, fără soț, cu doi copii, nepoți, trăind în camera vecină cu străinul căruia i-a dedicat mai mult de jumătate din viață. „De atunci el nu a mai ridicat mâna la mine. De strigat striga, se înfuria, dar niciodată nu m-a mai atins. Trăiam în odăi separate. De fapt, trăiam deja de mai mulți ani, așa ca vecinii”, adaugă ea.
Obrazul femeii i s-a umflat și a devenit vinețiu. Cu greu deschidea un ochi. Dar nu a spus nimănui nimic, nici la medic nu s-a adresat. Se simțea umilită. Cu fața înnegrită au găsit-o copiii a doua zi. „Mi-au spus că asta nu mai poate continua, trebuia să fac ceva. Nu aveam cum să-i contrazic. Am pregătit toate documentele și am dat la divorț”, își amintește Irina. La aproape două luni distanță, la 62 de ani, Irina era o femeie liberă, fără soț, cu doi copii, nepoți, trăind în camera vecină cu străinul căruia i-a dedicat mai mult de jumătate din viață. „De atunci el nu a mai ridicat mâna la mine. De strigat striga, se înfuria, dar niciodată nu m-a mai atins. Trăiam în odăi separate. De fapt, trăiam deja de mai mulți ani, așa ca vecinii”, adaugă ea.
Din martie 2019, în Republica Moldova a intrat în vigoare Legea privind procedura notarială care le permite notarilor să emită inclusiv încheieri de desfacere a căsătoriei. Astfel, în Moldova există trei modalități de a divorța: la notar, printr-un proces de judecată (în cazul în care există litigii) sau la Serviciul de stare civilă.
Schimbarea
Irina povestește că după divorț fiecare își făcea cumpărăturile. Fiecare își gătea. Comunicarea se rezuma la un da sau nu. „Toată ziua stăteam și înghețam la piață. Vindeam murături și borș acru, în timp ce el stătea cu încălzitorul la picioare, dar când să plătim facturile, le împărțea în două.” Parcă începe să se necăjească femeia, după care ridică din mână. „Eiii, Dumnezeu cu el.” Oftează cu vocea scăzută și recunoaște. „Dacă nu aveau să-mi spună copiii, poate nici nu mă duceam nicăieri și avea să rabd. Deși și eu m-am schimbat. Deja nu mă simțeam singură, ca atunci, în tinerețe, când nu aveam la cine să merg și cui să mă plâng.”
În cazul relațiilor abuzive, de regulă, spune psihologa Ana Niculaeș, e nevoie de mai multe crize mari ca persoana să aleagă să iasă din relația asta. „Dar nu e ușor nici după asta. Dacă e să transformăm această situație într-o metaforă, e când o persoană iese din casa incendiată și într-un moment, peste ea se prăbușește un perete. Noi putem să-i spunem: ridică-te că poți, dar dacă peretele e mult mai greu, persoana nu are cum s-o facă. Dacă nu ai resurse, e mult mai greu să iei o decizie majoră”, spune psihologa. De aceea, mulți chiar și după despărțirea în acte aleg să rămână sub același acoperiș, iar asta-i afectează și mai mult emoțional, pentru că există foarte multă neclaritate.
După divorț, Irina a început să adune și mai asiduu fiecare bănuț pe care-l câștiga. Iar la 72 de ani și-a cumpărat un apartament cu o cameră. „Când am pășit pragul acestui apartament, deodată am înțeles că e ceea ce căutam. Era al treilea apartament pe care îl vedeam. Era bine amenajat. Nu mai trebuia să fac reparație. Era echipat cu multe dulapuri, să încapă toate murăturile mele”, râde Irina și acum cu încântare. Se ridică pentru a deschide fiecare dulap plin cu borcănașe cu condimente, butelii cu viță de vie aranjată și pusă la murat. Apartamentul e mic, dar încăpător. „Aici e ca în casa cea mare”, spune ea, referindu-se la bucătăria amenajată împreună cu balconul, transformat într-o panoramă cu geamuri aranjate în semicerc, de unde privește răsăritul înainte să iasă dimineața din apartament.
Propria casă
Nu i-a spus fostului soț nici că-și caută un apartament și nici că merge să semneze actele pentru noua achiziție. „Voiam să-i fac o surpriză, să-i demonstrez lui, dar și mie că pot și nu sunt un nimic, așa cum îmi repeta el de atâtea ori”, recunoaște Irina.
A gătit mâncarea preferată a celor doi copii, i-a invitat la masă și i-a anunțat despre noua ei cumpărătură. Se simțea liberă și plină de energie. Nu mai depindea de nimeni. Nu se mai simțea străină în propria casă. L-a chemat și pe el să-i vadă casa, la doar câteva străzi distanță. „S-a uitat în jur. Nici nu a vrut să se așeze și mi-a zis: «Ți-ai cumpărat casă, aici și să trăiești. Îți dau cinci zile, ca să-ți iei toate lucrurile, să eliberezi casa mea și să pleci!»”. Seara când așteptam copiii să mă ajute să-mi duc lucrurile, el îmi zice: « și apoi iată, dragostea mea, unde-i?» Dar eu am tăcut, nu am zis nimic. Nu am vrut să zic ceva care să-mi facă mie și lui mai rău. În seara ceea am venit la mine acasă și am dormit dusă. După atâția ani simțeam că trăiesc și pentru mine”, spune femeia.
De patru ani nu a mai pășit în casa unde au crescut copiii ei. Recunoaște că-i este dor de locul pe care l-a iubit, în care a investit. De atunci, nu a mai discutat cu el niciodată. A lăsat cheia casei pe masă și a plecat. „Este supărat. S-a simțit trădat că nu am mai suportat și plecat”, constată ea.
A gătit mâncarea preferată a celor doi copii, i-a invitat la masă și i-a anunțat despre noua ei cumpărătură. Se simțea liberă și plină de energie. Nu mai depindea de nimeni. Nu se mai simțea străină în propria casă. L-a chemat și pe el să-i vadă casa, la doar câteva străzi distanță. „S-a uitat în jur. Nici nu a vrut să se așeze și mi-a zis: «Ți-ai cumpărat casă, aici și să trăiești. Îți dau cinci zile, ca să-ți iei toate lucrurile, să eliberezi casa mea și să pleci!»”. Seara când așteptam copiii să mă ajute să-mi duc lucrurile, el îmi zice: « și apoi iată, dragostea mea, unde-i?» Dar eu am tăcut, nu am zis nimic. Nu am vrut să zic ceva care să-mi facă mie și lui mai rău. În seara ceea am venit la mine acasă și am dormit dusă. După atâția ani simțeam că trăiesc și pentru mine”, spune femeia.
De patru ani nu a mai pășit în casa unde au crescut copiii ei. Recunoaște că-i este dor de locul pe care l-a iubit, în care a investit. De atunci, nu a mai discutat cu el niciodată. A lăsat cheia casei pe masă și a plecat. „Este supărat. S-a simțit trădat că nu am mai suportat și plecat”, constată ea.
„Dacă aș fi făcut-o cu 10 ani înainte”
O prietenă o sună să vadă dacă au lăsat-o migrenele și se simte mai bine. Irina ciripește grăbită niște fraze și-i promite să o sune mai târziu. „Am oameni care-și fac griji pentru mine”, râde ea, mângâind mâna fiicei care-o privește cu drag. „Eu de abia acum trăiesc. Numai sănătate să am și să mă bucur mai mult de copii și de nepoți.”
Atitudinea societății din Republica Moldova față de divorțuri s-a schimbat simțitor în ultimele decenii, spune sociologa Diana Cheianu-Andrei. „Dacă cândva era o rușine să divorțezi, acum acest lucru e normal. Divorțurile tinerilor sunt mai ușor acceptate de către societate, pentru că e mai ușor să le găsești o scuză: sunt tineri și nepregătiți pentru viața de familie. Mai greu însă este să accepte când divorțează persoanele în etate”, menționează specialista. Asta se întâmplă, deși statisticile arată că cele mai multe divorțuri sunt înregistrate după căsnicii care durează 20 de ani. „Sunt mai multe motive: cresc copiii și nu mai trebuie să-ți faci griji că-i rănești, dar și e perioada când oamenii trec prin tot felul de schimbări, cum ar fi criza de vârstă”, explică sociologa. Totodată, un lucru mai puțin obișnuit este atunci când divorțul este făcut după o căsnicie care a durat mai mult de 30-40 de ani. „E clar că persoana deja e la limită. Înseamnă că acolo există violență sau poate ceva și mai profund ascuns”, menționează sociologa.
„Tare bine că ne-am separat, dar și mai bine ar fi fost dacă aș fi făcut-o cu zece ani înainte...”, recunoaște Irina.
În fiecare dimineață îmbracă hainele mai groase, își ia sticlele cu borș și murăturile și merge la piață. La sfârșitul săptămânii își așteaptă copiii și nepoții. „Eu aștept sâmbăta și duminica ca acel copil pe care părinții îl duc în parcul de distracții”, râde ea, savurând ceaiul din plante culese și uscate de ea.
Privește spre Chișinăul scăldat în apusul mov și recunoaște cu vocea joasă că dacă fostul soț ar suna și cere ajutor, nu ar ezita nicio clipă. „Cum să nu mă duc dacă am trăit o viață întreagă cu el?”, se întreabă ea. Dar bărbatul nu o sună, nu vrea să audă nimic despre ea. De când Irina a lăsat cheile casei pe masă, bărbatul nu a mai ieșit departe de casă. Și-a cumpărat un papagal pe care l-a numit Bratan (trad.: frate). Iar din apartamentul cu trei odăi răsună acum vocea lui răgușită în timp ce strigă: „Bratan, sus! Bratan, jos!”
În fiecare dimineață îmbracă hainele mai groase, își ia sticlele cu borș și murăturile și merge la piață. La sfârșitul săptămânii își așteaptă copiii și nepoții. „Eu aștept sâmbăta și duminica ca acel copil pe care părinții îl duc în parcul de distracții”, râde ea, savurând ceaiul din plante culese și uscate de ea.
Privește spre Chișinăul scăldat în apusul mov și recunoaște cu vocea joasă că dacă fostul soț ar suna și cere ajutor, nu ar ezita nicio clipă. „Cum să nu mă duc dacă am trăit o viață întreagă cu el?”, se întreabă ea. Dar bărbatul nu o sună, nu vrea să audă nimic despre ea. De când Irina a lăsat cheile casei pe masă, bărbatul nu a mai ieșit departe de casă. Și-a cumpărat un papagal pe care l-a numit Bratan (trad.: frate). Iar din apartamentul cu trei odăi răsună acum vocea lui răgușită în timp ce strigă: „Bratan, sus! Bratan, jos!”
Text și fotografii de Tatiana Beghiu
Editare de Anastasia Condruc
Editare de Anastasia Condruc
