La miezul nopții, Balaurii, în număr de cinci până la douăzeci și cinci, dădeau foc cerului. Mă trezea șuieratul lor de șarpe și mă uitam pe geam – fereastra era luminată de încă un sfârșit al lumii, iar a doua zi aveam să citim câți oameni au murit în Harkov după bombardamentul de peste noapte. Uneori, Balaurii veneau de dincolo de graniță, erau mai slabi, țipau mai tare și geamul nostru rămânea negru, dar pereții tremurau din rărunchi. Nu știu dacă de rușine sau de frică. Atunci îmi îmbrățișam soțul și ne întrebam dacă ne vom mai trezi. Și așa au mers lucrurile până într-o dimineață când m-am trezit și-am vomitat. Și am înțeles că sunt însărcinată.
M-am căsătorit și mutat în Belgorod după ce mi-am susținut la Iași teza de licență despre mecanismele de rezistență în literatura de lagăr a lui Alexandr Soljenițîn. Gluma profetică a profesorului meu m-a făcut să râd isteric la cinci dimineața, în data de 24 februarie 2022 – „Crina, te duci în Rusia să verifici dacă ce ai scris e adevărat?”
Tocmai a început războiul, eu eram la 40 km de linia de front, iar televizorul din casa noastră repeta discursuri pe care eu le-am citit în cărți despre propagandă – „dacă n-am fi început noi, ne-ar fi ucis ei primii”, „luptăm împotriva fascismului”, „noi vrem pace, nu război”, iar în tot acest timp, tancurile treceau în număr de sute către graniță, deasupra noastră zburau Mig-uri, iar cerul pașnic, atât de cântat de mine în fiecare an de 9 mai la școală, s-a transformat într-o rană deschisă, la care nu puteam să mă uit. Ce fac eu în Rusia?
Din februarie până în septembrie, când am plecat în cea mai lungă călătorie cu autobuzul din viața mea, eram doar un spectator al propriei mele vieți. Oamenii pe care i-am cunoscut în Belgorod și care, îmi amintesc bine, sigur aveau față de oameni, s-au transformat peste noapte în caricaturi sovietice din jurnale americane, iar din gurile lor ieșeau monștri care țipau – „hohlî au meritat-o!”, „Ucraina trebuie să dispară”, „Bomba atomică! Aruncați bomba atomică”! Am mers cu autobuzul cinci zile, eram însărcinată în luna a cincea și când, într-un sfârșit, am trecut granița și-am ieșit din Rusia, aveam dorința să ard hainele de pe mine și să-mi rod pielea, ochii, urechile și inima cu o bucată de sârmă cu care bunelul spăla ceaunele după ce-au fost pe foc deschis.
***
Și eu, și soțul meu ne-am născut în Moldova, în același sat. El a plecat adolescent și și-a făcut casă în Rusia, eu am plecat cu teamă și mi-am făcut casă la pieptul lui. I-a fost greu să se desprindă de piatra pe care a muncit-o și iubit-o și pe care a lasat-o la voia norocului și-a balaurilor.
Autobuzul Moscova-Chișinău cu care am pornit la drum era plin ochi cu bărbați speriați, care fugeau de mobilizare. În acea călătorie am aflat că spaima are miros iute și acru, de care nu scapi după prima spălare. Noi am coborât la Suceava și-am continuat drumul spre Iași de unde, cu zbor direct, am ajuns la Madrid. Întoarcerea acasă părea o înfrângere, o rușine, o prostie! Că doar nu degeaba am plecat de-acolo atât de tineri și de cruzi! Toată lumea ne zicea să nu cumva să ne întoarcem la sapă, să mergem în sărăcia și nevoia din sat. Așa că noi am mers în sărăcia și nevoia celui mai frumos și dur oraș pe care l-am văzut vreodată.
Eram tare aproape să nasc când am înfipt cuțitul în inima soțului meu și, plângând în hohote, i-am zis că până și o pisică poate să găsească o cutie în care își va naște puii, iar noi încă nu aveam o chirie. Stăteam într-o cameră mică, cu un geam minuscul ce dădea spre o curte care mirosea a urină și unde țineam mereu jaluzele trase, ca să mă apăr cumva de căldura soarelui spaniol. Toate geamurile mele trebuie să ardă, îmi ziceam eu și mă mâncam de vie pentru rușinea pe care-o simțeam pentru puiul pe care urma să îl aduc pe lume.
Mergeam la control la un centru pentru femeile refugiate și așteptam la o coadă lungă, între femeile africane – obosite, curajoase, certărețe și femeile din Ucraina – obosite, plânse, nervoase. Ce făceam eu, o basarabeancă dintr-un sat din nordul Moldovei între aceste femei? De ce mă speria sapa din grădină mai mult decât să nasc într-o țară unde abia dacă știu limba și unde n-am un acoperiș stabil deasupra capului? În Moldova nu erau balauri, aveam o casă fără apă și gaz, dar de unde nimeni nu mă putea da afară. Doar că salariile-s mici, iar prețurile mari, ne spuneam noi numărând de la lună până la lună salariul lui Serghei, din care dădeam mai mult de jumătate pe chiria pe care am găsit-o într-un final.
Ne-a luat un an până am pus cu voce tare întrebarea care m-a durut mai tare decât nașterea, sângerările, nesomnul și teama din fiecare zi. Ce fac eu în Madrid? Cum se face că-s mereu acolo unde nu aleg să fiu? Că mintea mea e populată de paraziții din mintea colectivă a unor oameni care, la fel ca și mine, nu știu și nu înțeleg cum funcționează noua orânduire a lumii, dar refuză categoric s-o recunoască. Ce e atât de strașnic în sapa de acasă? În buruieni și în țara mea, pe care nici măcar n-am cunoscut-o, pentru că la 18 ani, când am terminat liceul din sat mi-au spus – dacă vrei să trăiești bine, pleacă! Aici n-ai viitor. Și aveau dreptate și-am plecat. Și niciodată nu m-am uitat înapoi și nici n-am trimis vreun porumbel să văd dacă vine cu o ramură verde de măslin în cioc și-mi dă voie să mă întorc. A trebuit să cresc ramura din mine.
Ideea de a reveni acasă creștea odată cu fiul meu. Eram închisă într-o cușcă de beton cu gratii la geam, cu un sugar în brațe și cu o minte mototolită de nesomn. Toți îmi ziceau c-o să treacă, că trebuie să aștept, să mă obișnuiesc, să crească Robert, să socializez, să îmi găsesc o ocupație, să dorm un pic. Dar de nicăieri nu venea răspunsul la Pentru ce? Pentru ce să rabd această înstrăinare și bolnavă singurătate? Pentru că-i rușine să te întorci acasă așa, cu nimic. Pentru că-i rușine să schimbi Madridul pe satul Cubolta. Pentru că furi viitorul copilului tău într-o țară fără viitor. Așa îmi spuneau alții, așa-mi repetam eu mantra durerii și-a răbdării. Până când n-am mai putut și-am luat bilete spre casă. Țin minte momentul în care ceva din mine s-a rupt cu trosnet și-am spus răspicat că nu vreau să trăiesc în Regatul Spaniol, chiar dacă-i unul dintre puținele regate rămase pe pământ. Am epuizat bucățile de inimă pentru balauri și regate. Poveștile seacă în timp, așa cum a secat râul din satul meu sau cum seacă ochii, când te uiți la geamuri care ard.
Era a doua oară când fugeam de război. Prima dată de războiul de pe front. A doua, de războiul de dinăuntru. Vorbeam stâlcit toate limbile pe care le știam. Citeam atât de puțin și atât de prost, încât am renunțat și la cărți. Eram în plină lectură a cărții Sapiens. Scurta istorie a omenirii, de Harari, când tancurile rusești au intrat în Ucraina și abia trecusem de capitolul unde autorul aduce argumente logice de ce nu mai poate să existe un război cu tancuri și tranșee în secolul 21. Tot ce știam despre lume părea dărâmat.
E adevărat că nu ne alegem patria când ne naștem. Eu am ales să mă întorc la baștină abia după ce-am născut eu și n-am mai avut nici o scuză să trăiesc cu iluzii. În ultima săptămână petrecută în Madrid am vizitat cu fiul meu muzeul El Prado și m-am uitat mult timp la 3 mai 1808 a lui Goya. Mă gândeam la soldații de pe front, la arme, la durere și la cât de mult am epuizat tentativele de a ne preface orbi, de a sta în așteptare, de a crede în „încă un pic și va fi bine”. Și-am apăsat pe trăgaci, și-am ucis iluziile.
Am emigrat acasă în februarie 2024. Chișinăul ne-a întâmpinat rece, dar ne aștepta o primăvară cum n-am mai trăit – într-o țară care era a mea și pe care nu o cunoșteam. Când am intrat în ograda din sat, m-am dus direct la sapă. Coada asta de lemn cu o bucată de metal în cap m-a fugărit prin toată lumea de frica ei, dar a fost prima primăvară în care-am iubit-o. Am lucrat pământul cu fiul meu și am sădit cartofi împreună. Am făcut bătături în palmă prășind porumbul și am plâns până la eliberare în mijlocul grădinii de la Cubolta, pentru că nu mai fug. Pentru că accept cine sunt și accept vremurile care ni s-au dat. Și accept că m-am născut la țară și că-i greu să muncești pământul, dar mai greu e să-l pierzi de sub picioare într-o țară străină. Că nu e la fel de frumos Chișinăul precum e Madridul, doar că nu mai tem să par nebună când spun că aici îmi e mai bine. Că nu vreau să răstorn munții și să mi-i fac piedestal. Că vreau să trăiesc liniștit, cu bucuria fiecărei zile și cu geamuri ce dau spre grădină și în grădină, mult caprifoi cu florile-n lumină. Și această lumină să fie unica ardere a ochilor noștri.
Sunt acasă de cinci luni și mă gândesc tot mai mult de ce mă urmărește această cifră. Pentru că toate sensurile vechi s-au dărâmat, lucrez din greu la zidirea celor noi și am decis că până acum am exploatat cele cinci simțuri și-am venit acasă să-l găsesc pe al șaselea. Am venit acasă să mă împlinesc, să trăiesc cu durerea războiului și-a pierderii, cu responsabilitatea pentru omul nou pe care l-am dat acestei lumi și să scriu în limba mea. S-o regăsesc, să-i leg rănile și s-o vorbesc frumos, așa cum mi-a fost dor.
Fericirea nu are răbdare. Durerea nu are răbdare. Timpul nu are răbdare, iar eu am vrut să le am pe toate. Am făcut acest lung pelerinaj și-am găsit comoara în ograda mea. Mă bucur că n-am fost o excepție de la această atât de răspândită legendă. Acum ies din legende, mituri și povești și le mulțumesc c-au fost, și nu le mai permit să doară. Acum mi-e de ajuns să fiu doar eu, cu fiul meu în brațe, în casa de la pieptul soțului meu și în țara mea, pe care abia acum am ales-o cu adevărat și-n care-mi cresc pădurea de măslini.
Autoare: Crina Gram (Crina Durugheanu)
