Ies pe poarta casei exact când vibrează telefonul. „Lângă ușa din spate, pe partea cu șoferul”, mi-a scris Anca. O iau la fugă; autobuzul a trecut deja de stația ei. Dacă îl pierd, rămân acasă.
Eu sunt a 9-a, Anca a 10-a. Am făcut gimnaziul împreună la școala din comuna Șura Mică, județul Sibiu, unde locuim. Ea are deja experiență cu autobuzul, de anul trecut. Eu fac naveta de o lună, de când a început liceul.
Mă trezesc la 6:30, cel târziu la 7:06 plec de acasă. Am încetat să mai iau micul dejun – să mănânc cereale cu lapte pe fugă, în timp ce pregătesc hainele pe care cred că le-ar aprecia colegii mei. Mă dau cu rimel și îmi fac două pletuțe. Când verific ceasul, e 7:05.
Anca urcă la prima stație din comună și îmi ține loc. Singura dată când nu a prins, m-am dus grămadă pe culoarul dintre scaune când șoferul a claxonat și a frânat neașteptat. Alerg până în stație și ajung fix când autobuzul oprește. Mă așez, iar Anca mă privește moralizator: „Ai putea pleca și tu la fix de acasă”, îmi spune. Are părul lung, blond și ochi albaștri. Își face unghiile cu ojă semipermanentă. I se spune des că ar putea fi actriță, ea nu crede asta.
Știm amândouă că următorul autobuz e la 9:00 și pierdem primele două ore. Tații noștri, singurii șoferi din familie, au plecat deja la muncă. Al meu lucrează ca gestionar la o fabrică din comună, iar al ei șofer de tir.
Își bagă căștile în urechi. Eu mă gândesc la cum voi spune „probleme fiziologice” de față cu toți colegii la ora de sport, ca să pot sta pe bancă. La prima oră de engleză, când am pronunțat „double dicker”, în loc de „double decker”. La râsetele colegilor când profesorul de matematică m-a scos la tablă și mi-a zis: „Patricia, știi să cânți? Cântă-ne, că matematică nu știi”.
Îmi plac diminețile când povestim. Facem împreună dansuri populare în comună, așa că râdem de pașii stângaci de jiană, povestim despre melodiile lui Taylor Swift și mâncăm covrigi. Colega mea de bancă ascultă Cigarettes after Sex și mă întreabă: „Hai, Patricia, ai început Stranger Things?”. Dar eu nu am Netflix și nu găsesc serialul online. „Nu am avut timp, nu vezi cât avem de învățat?”, îi răspund.
Șura Mică se află la 10 kilometri de Sibiu. Un abonament de autobuz pentru elevi costă în jur de 200 de lei și nu ai alte opțiuni ca să faci naveta. În fiecare campanie electorală, candidații la primărie promit că vor aduce transportul public din Sibiu și în Șura Mică. Una dintre rute vine deja până la o fabrică la trei kilometri de comună.
Eu și Anca ajungem pe la 7:30 în oraș și stăm pe holul liceului până încep orele. Ea repetă la română, eu la matematică – fiecare cu propria frică. Ne mai vedem în pauza mare, când merg cu ea până la chioșcul de lângă liceu, să cumpere un sandviș cu schnitzel.
La întoarcere, Anca prinde autobuzul de 14:00 dacă se învoiește de la ultima oră. Eu sunt la profil bilingv, așa că termin aproape zilnic la 15:00. Când ies pe poarta liceului, ascult The Motans în căști, dar tot îmi lipsește Anca.
Pe la 20:00, când ne terminăm temele, vorbim la telefon sau ieșim la plimbare. Astăzi o sun. – Anca, eu nu mai vreau să fac naveta. Nu mai vreau să vin la liceu.
Nu spune nimic.
– Mă gândesc să mă transfer. Să merg la un profil mai ușor, ți-am spus că nu sunt de mine științele naturale. Ce treabă am eu cu matematica și fizica? Niciuna!
– Pati, nu ne oprim, o aud pe Anca. Anul trecut, în fiecare dimineața aveam o voce în cap care spunea: „Nu te duce. Nu ieși din autobuz”. Dar am ales să ies. Și na, că acum îți țin loc și ție. Ce te făceai dacă renunțam?
Următoarea dimineață, telefonul întârzie să vibreze. Alerg până în stație și sper să o găsesc în picioare, pentru că autobuzul e aglomerat. Urc până pe a doua treaptă, exact unde ușa mă poate lovi, dar nu pot să cad. Am în mână foaia cu cererea de transfer la un alt liceu începând cu semestrul următor. Cobor în oraș și aștept. Autobuzul se golește, dar Anca nicăieri.
– Toate bune?, tastez în grabă și pornesc spre liceu.
Ajung la al 15-lea pas când gândurile mi-o iau razna. „A renunțat ea?”, „A pățit ceva?”. Azi are test la fizică, materie la care jumătate din clasă are note puțin peste cele de trecere. Ea face parte din acea jumătate. „Oare se simte copleșită?”
Anca se plânge că e aglomerat autobuzul, că profesoara de română ascultă când are chef, că testele la fizică nu reflectă ce se predă la clasă. Dar nu se plânge că e greu. Nu spune cum se simte. Nu plânge, ca mine. În prima pauză, o sun. Nu răspunde. „Poate nu s-a trezit”, îmi spun, ca să nu urmez impulsul de a o suna pe mama ei.
Cât aștept semn de la ea, mă gândesc la liceu și la noi două. Anul trecut a fost mai tăcută. A lipsit mai des ca de obicei de la dansuri. Am ieșit rar la plimbări. Eu, prinsă în vârtejul pregătirii pentru evaluarea națională, nu am remarcat că se retrăgea. Când mergeam la ea, prefera să ne uităm la un film și îmi povestea puțin din ce se întâmpla la liceu. „Lasă, Patri, vii la anul”, îmi spunea.
În pauza mare, rămân pe holul liceului. Mă uit la cererea de transfer și plâng. De bine de rău, Anca e lângă mine; îmi ține loc în autobuz. Nu pot alege să renunț. Nu așa repede. Mototolesc hârtia și mă întorc în clasă.
Spre seară, telefonul vibrează: „Am o toxiinfecție alimentară. Vin de luni”, scrie Anca. „Bine, purcico, ne vedem”, tastez rapid. Zâmbesc.
Din decembrie, a devenit mai ușor. Am început să mă trezesc la 6:10 și uneori merg în stație cu Anca, să urcăm împreună. Am organizat o scenetă de Crăciun cu clasa, iar ea a venit să mă vadă. Aveam rolul unui copil care primește un cadou. Prietenia noastră era cadoul meu.
Eu și Anca am absolvit facultatea anul acesta. Ea a studiat patru ani la Facultatea de Inginerie din Sibiu, iar eu trei la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca. Am avut festivitatea de absolvire în aceeași zi – ea la Sibiu, eu la Cluj-Napoca, așa că nu ne-am putut susține. „Dar am ales să ies” e ceea ce mi-am spus de fiecare dată când mă apuca plânsul pe trenul spre Cluj-Napoca. Am trecut împreună prin pandemie, fără să știm dacă vom da bacul, prin majorate și iubiri neîmpărtășite. Ea mereu cu un pas înaintea mea, instruindu-mă. Eu venind din urmă, puțin întârziată, dar asigurându-mă că muzica din căștile ei e și veselă.
Autoare: Patricia Maria Cîrtog
