Gențile mă așteaptă cuminți pe fotoliu. Când spun genți, mă refer la câteva torbe și pachete mai mari în care am înghesuit hainele, încălțămintea, cărțile și ce mai am de-al meu prin casă. Stau înghețată și pentru prima dată din ultimii 6 ani aștept ca tata să vină acasă.
În camera de 10 metri pătrați pe care o numim „casă” trăim în trei: eu, tata și alcoolul. Îi văd semnele peste tot: în mirosul oțetit care și-a făcut locuința în pereți și nu mai vrea să plece, în sticlele goale de vodcă lângă ușă, în piciorul rupt al mesei pliante care se transforma ocazional în bucătărie sau birou, în frigiderul gol și în divanul slinos unde rămâne afundat conturul corpului tatei. Cu el nu ne vorbim. Îi mai arunc o vorbă când este vreo adunare de părinți la școală sau când am nevoie de bani și nu-i găsesc la locul lor, lângă fotografiile de pe stenca cafenie. Dacă aș încerca să-i spun mai multe, cred că ar ieși un „Te urăsc!” scos din rărunchi. Partea bună este că dacă o să urlu la el, va uita până mâine. Partea rea e că aș vrea să țină minte.
Cu mama nu am vorbit de 8 ani. Am văzut-o pentru prima dată la 10 ani, când a revenit în țară să își refacă niște acte. Până atunci, o știam doar din fotografii. Mi-a promis că o să mă sune, că o să-mi trimită multe, multe dulciuri și un telefon fără butoane.
După multe luni de așteptare am căutat-o pe Facebook. Am văzut că a mai fost în Moldova de atunci o dată. Și că a născut un băiețel.
Mai devreme a intrat mama Tania. Valoarea cuvintelor „mamă” și „tată” le-am învățat de foarte mică. De când am început a gânguri mamama și tatata am știu că nu sunt doar sunete simple pe care să le forțezi atunci când ai nevoie de ceva. În vara de când am împlinit 2 ani și 4 luni, iar femeia care m-a născut a plecat să găsească o viață mai bună în Italia și nu s-a mai întors, mamă mi-a devenit mătușa mea. Tata avea și el un rol mai presus decât cel după care mi s-a plămădit nasul și culoarea ochilor. Lui îi spuneam „cel mai bun prieten”. Dar în momentul în care îl așteptam să deschidă ușa și să se trântească neîndemânatic pe divanul cafeniu a devenit doar „Vitea”. Era singurul titlu care nu mă durea să îl scot pe gură pentru omul care mi-a făurit și apoi mi-a zdrobit viața.
Știam că mama Tania neapărat va intra azi pe la noi. Ușa noastră de lemn s-a umflat în prag după ce tata a încetat să se mai chinuie să străbată coridorul pentru a merge la toaleta comună. Când devenea atât de aghezmuit că nu mai nimerea gura sticlelor ca să se urineze, se ușura în antreul improvizat al casei. Uneori se mai îndura să deschidă ușa, ca să ajungă urina în coridor. Dar de când am început a încuia ușa ca să nu se piardă prin cămin și să tragă de mânere străine, o făcea chiar în casă. Așa că ușa scârțâia teribil și se auzea deslușit din capătul coridorului, unde locuia mătușa mea cu familia ei. Fiindcă nu am fost acasă de vreo trei zile, am știut precis că nu scap de întâlnirea cu ea.
A fost prima care a primit vestea. Mă mut. Chiar azi. Am fost pălmuită cu: „Așa ne răsplătești tu? Te faci o curvă ca mamă-ta?”. Dar a trecut mai ușor decât m-am așteptat, fără pedepse fizice. Ascult ticăitul ceasului și număr secundele ce trec. Amprentele unei vieți de om sunt peste tot în colivia pe care am numit-o casă. În arca improvizată dintre antreu și camera care ne este și bucătărie, și salon, și dormitor, tata construise un scrânciob când eram micuță. În el mă legănam cu orele și compuneam primele mele poezii. Pe pereții tapetați stau atârnate diplomele mele din școală. Arată ca o galerie imensă, construită din piese colecționate timp de mulți ani. Printre diplome se ivesc fotografii de la mare, desene și bucăți de texte tăiate din caietele mele. Mai sunt și câteva peisaje desenate de mama, cu rame de un galben aprins. Ca un soare. Ca un puiuț. Ca rahatul tatei pe care l-am spălat mai devreme din geanta mea de școală.
Mama picta abstract. Lăsa dâre contrastante de culoare așa ca să le poți simți relieful cu vârful degetelor. Și-a pictat un tablou abstract despre cum își vede viața alături de tata. A desenat forme ce pot însemna diverse lucruri, în funcție din ce unghi bate soarele și se prelinge umbra. A tras cu peria forma unui soț, culoarea verde a banilor și galbenul unui puiuț de om. Probabil nu i-a mai plăcut tabloul. Probabil a avut așteptări prea mari. Dar din vara lui 2004 în care a plecat, tata încă astupă borțile din pereți cu tablourile pe care le-a lăsat ea în urmă.
A ajuns și el acasă. Fantoma lui încearcă să treacă neobservată pe lângă mine și bagaje și se topește pe divan în fața televizorului. Acuș va aduce tigaia cu mâncare, o va pune pe o bucată de ziar pe taburete, apoi se va ascunde pe după ușile de la stencă și următoarea dată când ni se vor întâlni ochii, ai lui vor fi tulburi și turbați.
I-am spus că plec. Că am găsit un băiat care mă iubește și o să trăim împreună. Dar tăcerea dintre noi rămâne așa de groasă, că poți să o tai cu cuțitul. Fantastic cum distanța dintre noi e kilometrică, chiar dacă o mână întinsă ne-ar face să ne atingem. Îl caut prin ceață. Capul lui rămâne fixat la ecran și nu dă semne de crispare. Gâtul mi se usucă și simt cum moare înăuntrul meu ultima amintire despre cum este să fii un copil. Mi-ar fi mai ușor să zică ceva! Să-mi spună că sunt o curvă, că nu-mi permite, că n-am ce mai căuta acasă dacă ies pe ușă. Ceva ca să-mi alimenteze furia adunată pe dinăuntru, ca să pot întoarce casa cu tălpile în sus și să ies despovărată de vină afară. Să trântesc ușa și să uit trecutul. Să nu mă mai întorc vreodată pe strada asta înglodată în traume. Îi flutur ca unui taur un adio roșu, știind ce-l face să atace.
„Nu-ți fă griji, n-am să zalitesc ca mam-mea și să-mi stric viața.”
Tata are ochii uzi. Zi ceva! Nu mă lăsa să mă înec în vină.
„De unde ai luat asta? Dana, noi pe tine te-am vrut.”
Autoare: Daniela Căpățînă
