„Cu cine vrei să trăiești, cu mama sau cu tata?” Nu m-a întrebat nimeni, niciodată. Cred că tot pe mama aș fi ales-o, dar măcar aș fi știut că e alegerea mea. Aș fi purtat alegerea asta cu mândrie atunci când mâncam toată săptămâna macaroane lipite boț dintr-un castronel cu capac de aluminiu, când în „camera mea” trăiau două fete la gazdă, iar eu împărțeam dormitorul cu mama, când așteptam pe podeaua scârțâită cu miros de praf și cafea din Academia de Arte cele 5 minute în care tata să mă vadă. Dar nimeni nu m-a întrebat și nici măcar nu mi-a spus că se va face o alegere în locul meu, că urmează să îl pierd, iar mai apoi să îl caut în toți bărbații pe care îi voi întâlni în cale.
Ceea ce nu am înțeles și probabil nu am putut pune în cuvinte mulți ani la rând este de ce divorțul a avut loc nu doar între mama și tata, dar și între mine și tata. De ce nu o mai iubea pe ea eu înțelegeam (cui i-ar fi plăcut să scuture covoarele în weekenduri?), dar de ce nu mă iubea pe mine nu pricepeam. Desigur, în adâncul sufletului speram să greșesc și căutam mereu dovada inversului. Țin minte că o dată mi-a dat să citesc unul dintre scenariile scrise de el în care un băiețel aflat în căutarea propriei mame a găsit un anunț pe un panou informativ cu textul „Veronica, te iubesc”. M-am hrănit cu această declarație indirectă ani la rând. Simțeam că a pus-o acolo pentru mine. Îmi părea ingenios, artistic, creativ, calități pe care le apreciam apoi în toți iubiții și urâții mei. Ce alegere frumoasă. Doar că îi alegeam la fel de indisponibili, preocupați și absenți. Ce alegere dureroasă. Dar măcar alegerile acestea erau ale mele, sau așa credeam eu atunci.
De cele mai multe ori pur și simplu înghețam în fața unei alegeri. Preferam să mi se întâmple viața, decât să o ticluiesc eu la diateza activă.
Vrei ceai sau cafea? = Dar tu ce bei?
Mergem la mine sau vrei să mai dansezi? = Mmm, hai să vedem ce cântec urmează.
Ce facultate vrei să faci? = Orice, numai nu arte.
Care e culoarea ta preferată = Care este răspunsul corect?
Atunci când mi s-a furat acea alegere mi s-a furat și dorința de a alege în viitor. A devenit tentant să nu aleg deloc, pentru că așa puteam trăi în capul meu toate scenariile posibile deodată. Așa am ajuns să fiu mereu copleșită de oportunitățile lui „ce dacă?”, să fiu misterioasă, să caut sensuri ascunse, să scriu poezii, să mă transform în cine m-a respins. Să mă apropii de el, chiar dacă rămâneam departe.
Îmi plăcea să îmi imaginez cum ar fi arătat viața mea dacă îl aveam pe tata în ea. Pescuiam din filme și cărți imagini în care tatăl își învăța fiica să meargă pe bicicletă, o încuraja înaintea unui examen, o strângea în brațe atunci când venea acasă plângând după o ceartă crâncenă cu cea mai bună prietenă. Îmi imaginam că dacă aș fi avut șansa i-aș fi demonstrat și poate totuși ar fi înțeles că eu sunt bună, suficient de bună pentru el. Eu aș fi putut fi chiar excelentă, dacă m-ar fi lăsat. Sau dacă nu m-ar fi lăsat.
Problema nici nu era divorțul în speță, poate mai degrabă absența, sau poate anomalia, abaterea de la formula familială clasică: 2 părinți + 2 copii. Prin clasa a doua, când aveam deja vreo 8 ani, dintre care 2 fără el, decedase tatăl unei colege de clasă, era o tragedie, evident, însă eu vedeam asta ca un lucru bun, pentru mine. „Acum nu doar eu o să fiu fără tată”, i-am zis mamei. Mama a încercat să-mi explice că nu e același lucru, eu aveam tată, doar că el trăia acum separat. Notat. Și totuși, după câteva luni, când am scris în compunerea despre familia mea că suntem 4 membri, mama, tata, eu și fratele meu, greșisem din nou. „De ce nu scrii cum este?”, m-a întrebat mama. Era o matematică foarte confuză, un fel de 3+-1, iar eu nu știam cum se calculează așa ceva.
Și totuși, nu cred că a fost pusă o astfel de întrebare în cuvinte pentru că ea nu a existat nici măcar în gând, nici măcar ipotetic, nici măcar la unul dintre părinți. Era clar. De la sine înțeles. Mama cu copiii. Tata cu viața, cu pasiunea, cu munca, cărțile și studenții. Cel puțin așa vedeam eu lucrurile de pe stenca din camera mică, pe care o escaladam zilnic în speranța de a găsi o explicație, un bilet uitat, o sută de dolari sau ce se mai ascunde printre cărți de obicei. Ceva care să-mi povestească cine sunt și de ce sunt aici. Tot ce am găsit au fost cărți în limba moldovenească cu grafie chirilică, cărți cumpărate ani la rând din bursa tatei – un fel de zestre pe care mi-o lăsase tăcut. A fost o plăcere să-l descopăr pe Oscar Wilde, Boccaccio, Dante, Eminescu și Caragiale care „плынжеау” și „сынжерау” la fel ca mine. Simțeam că avem astfel ceva în comun cu ei, dar și cu tata. Dacă am citit aceleași cărți, cu siguranță am împărțit aceleași gânduri, am ținut în mână aceleași foi, am simțit aceleași emoții.
Ultima amintire pe care o am de la el e cea din dimineața plecării. În coridorul apartamentului nostru pe la un 6 dimineața se aude cineva hodorogind. Eu alerg desculț din dormitorul unde dormeam cu mama și îl văd pe tata în ușă cu un geamantan. El îmi zâmbește, ca de obicei, mă îmbrățișează și spune o replică ca de la teatru: „Rămâi sănătoasă cucoană, îmi iau geamantanul și plec”. Îl privesc nedumerită, fără ca să știu că e ultima dată când împărțim aceeași casă, fără ca să știu că alegerea a fost făcută, fără ca să știu că fix acum trăiesc drama și momentul meu traumatic în care mă voi întoarce încă de multe ori, ani la rând.
Este unica amintire veritabilă. Tot ce am trăit împreună până atunci s-a șters, ca un film ars de soare. Tot ce am aflat mai apoi despre el este un fabricat format din imaginația mea, frânturi din discuțiile dintre mama și alți membri ai familiei, din cărți, de pe scenă, de pe Facebook, din sală. Asemeni unui spectator eu l-am privit și l-am admirat cu toată ființa mea, fără ca să-l cunosc măcar, la fel cum te îndrăgostești de un personaj fictiv, dintr-o carte.
Am auzit odată la un curs de dezvoltare personală că atunci când nu îți cunoști sau accepți linia tatălui e de parcă ai sălta prin viață într-un picior. Acum doi ani am descoperit că am unul dintre picioare cu jumătate de centimetru mai scurt decât celălalt. Nu șchiopătez, dar îmi afectează puțin coloana vertebrală, postura, felul în care bat acum tastele, cum mă țin de linia vieții, cum aleg cuvintele pe care le leg în propoziții. Eu sunt eu inclusiv datorită piciorului meu scurt.
„Cu cine vrei să trăiești, Veronica, cu mama sau cu tata?” Alegerile pe care nu le facem sunt cele care ne urmăresc cel mai mult.
Autoare: Veronica Țurcanu
