Vreau să încep acest text cu câteva precizări.
Prima: știu că în micul nostru oraș nu-i primit să critici, că „și-așa suntem puțini și nu se face mai nimic și oamenii nu trebuie descurajați”. Dar cred că dacă vrem să depășim eticheta și limitările de „mic oraș”, e timpul să începem să ne comportăm ca unul un pic mai mare.
A doua: nu sunt critic de teatru, sunt amatoare. Adică iubesc teatrul, merg oricând am ocazia, iar să văd magia pe scenă e unul dintre lucrurile mele preferate în viață.
A treia, și poate cea mai importantă: nu sunt imparțială față de Teatrul „Luceafărul”. Oamenii de acolo îmi sunt dragi, pe mulți îi cunosc personal. Dar cred că tocmai prietenii sunt cei care trebuie să-ți spună atunci când greșești sau ți-a rămas pătrunjel între dinți. Nu de dragul „adevărului suprem”, ignorând felul în care este livrat acest adevăr, ci cu speranța că se poate mai bine.
Și acum, despre eveniment. Am mers la premiera spectacolului Liliom, la Teatrul „Luceafărul”, regizat de Andrei Huțuleac, fără ca să știu la ce să mă aștept. Dar trebuie să recunosc că speram să văd ceva nu doar frumos, ci și curajos, contemporan, un spectacol creat de o echipă tânără. Un spectacol relevant, în special după acuzațiile de cenzură și autocenzură care au fost aduse primăvara asta teatrului. (Apropo, cred că acest scandal ar fi fost un pretext excelent pentru o piesă despre însuși „scandalul” în discuție sau despre români și moldoveni și relațiile dintre noi, complexele noastre, iubirea și ura frățească – până la urmă arta se hrănește din conflict.) Înainte de spectacol s-a servit șampanie, s-a defilat în ținute elegante și glamouroase de la designeri locali.
În sfârșit, despre spectacol. Atenție, urmează spoilere! Liliom este strigător la carusel în Budapesta și are priză la femei. Se însoară cu o foarte tânără servitoare, după o singură plimbare, dar îi este greu să renunțe la vechile plăceri și iubiri. Trăiesc în sărăcie și el o bate. Deși nu e vizibilă direct în spectacol, se vorbește mult despre această violență, pe care soția lui, Julika, nici măcar nu vrea s-o recunoască, din nemărginită iubire pentru Liliom, înțelegem. Când află că ea e însărcinată, Liliom decide să-și asume responsabilitatea pentru familie și să fure mulți bani împreună cu prietenul său Ficsur, dar eșuează și se sinucide, lăsându-și tânăra soție gravidă și fără niciun ban.
Ajunge la judecata de apoi (cel mai savuros moment al spectacolului), unde explică de ce-i este imposibil să-și schimbe năravul și este condamnat la 16 ani de purgatoriu. Dacă reușește să facă o faptă bună după asta, ar putea fi salvat. Dar Liliom iese din purgatoriu, revine sub forma unui cerșetor în casa soției și fiicei lui, încă foarte sărace 16 ani mai târziu, și, în loc să facă o faptă bună, își lovește fiica violent peste mână.
„Mamă, e posibil ca cineva să te lovească și să nu te doară?”, întrebă fiica. „E posibil”, răspunde mama, făcând aluzie la momentul în care ea a fost bătută de Liliom, dar dragostea a fost mai puternică decât această lovitură. Liliom revine neschimbat în purgatoriu. Sau în iad? Se pare că nu vom ști niciodată. Ce știm, însă, sau ceea ce pare că încearcă să ne spună opera, este că „uneori iubirea poate fi atât de mare încât nici loviturile nu dor”.
Am apreciat multe lucruri la acest spectacol – scenografia și costumele excepționale, jocul actorilor (în special Gigi Tabarcea în rolul lui Ficsur și al Conțopistului/Dumnezeu, dar și Victoria Cârlan în rolul Marikăi), coloana sonoră. Și personajul Liliom (jucat de Ion Jitari), complex și încăpățânat, incapabil de schimbare, poate fi un studiu în care regăsim cu siguranță bucăți din cei pe care-i cunoaștem sau din noi înșine.
Dar am avut pe tot parcursul spectacolului un sentiment de disconfort. Aveam senzația că cineva a luat un mesaj învechit și înveninat, l-a împachetat în ceva frumos și scump și încearcă să mi-l vândă. Liliom romantizează violența domestică și acest fapt nu poate fi ascuns după niciun artificiu teatral. Iar un teatru contemporan alege să monteze anume această piesă într-o țară în care anual zeci de femei sunt omorâte în bătaie, sute sunt violate și mii sunt bătute.
După spectacol m-am documentat. Liliom a fost scris de Ferenc Molnár în anul 1909. De atunci piesa a fost jucată de multe ori pe scenele lumii și adaptată în scenarii de film, iar în 1945 a inspirat muzicalul Carousel, jucat pe Broadway. Și He Hit Me And It Felt Like a Kiss (trad: M-a lovit și s-a simțit ca un sărut) e o melodie inspirată de o versiune a lui Liliom, mesajul căreia a fost condamnat pentru că susține violența domestică.
Desigur, e firesc să judecăm opera după standardele din vremurile când a fost scrisă, la începutul secolului trecut, atunci când femeia era văzută drept inferioară bărbatului, iar bătaia era ruptă din rai. Dar mi se pare normal ca spectacolele jucate în prezent să fie judecate după criteriile prezentului. În era de după #metoo, mesajul din Liliom pus în scenă așa cum a fost scris acum un secol, fără o privire critică, nu rezistă testului timpului.
Nu neg dreptul la existență a piesei, dar cred că trebuie cel puțin adaptată la vremurile în care trăim. De exemplu, Liliom a fost pus în scenă în 2019 la un festival de teatru din Salzburg, dar piesa a fost modificată în așa fel încât violența domestică și masculinitatea toxică sunt puse sub lumina reflectoarelor, iar Julia nu uită și nici nu iartă abuzul căreia a fost supusă.
Mi-ar fi plăcut ca și în versiunea de la Chișinău a lui Liliom să existe modificări sau un disclaimer, un moment în tot spectacolul în care este condamnată violența domestică, în care ni se spune clar „așa nu”. Am văzut că în postările ulterioare de pe pagina de Facebook teatrul a încurajat victimele violenței să apeleze la numărul de încredere 080099800 și asta m-a bucurat. Nu știu dacă s-a adăugat un disclaimer la spectacole, dar în timpul primei prezentări la care am fost eu nu a existat unul. Deși, chiar și acest adaos probabil s-ar simți mai mult ca un plasture peste rană mai degrabă, decât o regândire profundă și necesară a mesajului.
Dar probabil că cel mai mult mi-ar fi plăcut ca un teatru fain, dintr-o capitală aproape europeană, în 2024, să lase acest spectacol în anul 1909, și să-și bucure fanii cu ceva mai actual și mai provocator, ceva care să ne miște înainte, nu să ne țină ancorați în trecut.
