În secția de reanimare și terapie intensivă e forfotă. Tocmai s-a stins un copil. În incubatorul de alături a fost adus „de la raion” cu aviația sanitară un nou-născut. Mama lui e și ea în reanimare. Când moare un bebeluș, asistentele medicale au la dispoziție maxim două ore să-l ducă la morgă, să dezinfecteze locul și să-l pregătească pentru un alt copil. Acesta poate apărea în orice secundă. Elena trăiește această realitate de trei decenii.
Enlarge
A crescut cu o curiozitate vie pentru viață, pentru tainele corpului uman și dragostea de a-i ajuta pe cei mai slabi și în neputință. Este asistentă medicală în secția Reanimare și Terapie Intensivă Nou-Născuți, la Institutul Mamei și Copilului din Chișinău, unde îngrijește de copiii care văd lumina zilei mult prea devreme.
Copilărind în satul Răzeni, raionul Ialoveni, Elena căuta să înțeleagă misterele fiecărui animal de lângă casă. Câinii, broscuțele și vrăbiuțele din gospodărie au fost primii pacienți. Avea o naturalețe aparte în a le îngriji, un instinct nativ pentru vindecare care urma să-i definească viitorul.
Mama sa, o femeie care a crescut și educat trei copii, i-a fost model de sacrificiu și o sursă de inspirație în alegerea parcursului vieții. Șefă la oficiul poștal din sat, părăsește postul din cauza presiunilor politice din partea Partidului Comunist și își găsește refugiul în munca de infirmieră la Spitalul Republican „Timofei Moșneaga”. Acolo, Elena, un copil de numai opt ani, o însoțea adesea, fascinată de atmosfera instituției și de micile sarcini pe care le primea, cum ar fi să ofere pacienților pastile. Mama sa este transferată apoi în secția Reanimare Nou-Născuți, în noul spital al Chișinăului – Institutul Mamei și Copilului. Scurtele excursii cu mama la muncă sădesc în Elena o dragoste profundă pentru medicină, o dorință mocnită de a ajuta și de a salva vieți.
Elevă fiind, viitorul părea să o ducă pe o cale total diferită. Așa cum învăța doar pe 5, diriginta o pregătea să fie profesoară de franceză, să revină în sat și să înlocuiască generațiile de profesori mai în vârstă. Dar Elena își țesea propriul vis în tăcere, un vis care avea să o ducă departe de predare și aproape de cabinete medicale, de copii și de bătălia pentru fiecare suflet salvat. Își ținea planul doar pentru ea, de teamă că, neavând părinți șefi de brigadă, cadrele didactice, în special profesoara de matematică, i-ar putea influența ușor reușita școlară, ceea ce o va priva de oportunitatea unor studii mai bune.
„Într-un an, părinții au rămas fără sprijin total. Noi, trei copii ai familiei, ne-am dus toți la studii”, adaugă Elena și de îndată tonul vocii se reduce la șoaptă.
Anul 1989. La Chișinău, mai că toți voiau să devină medici. Să vii din sat și să ocupi un loc la Școala orășenească de bază medicală era aproape imposibil. Așa că Elena s-a reorientat spre Bender, mai aproape de sora ei căsătorită la Tiraspol.
Lecțiile la morgă, cu anatomia umană în cea mai palpabilă formă, i-au oferit o înțelegere profundă și i-au întărit convingerea că locul ei este printre pacienți. În acel an, toate fetele absolvente puteau să profeseze ca asistente medicale cu profil general.
Enlarge
Secția Reanimare Nou-Născuți a fost alegerea instinctivă. Se zvonea că ar fi departamentul cu cele mai multe provocări. Atunci, studenții nu prea se îmbulzeau să profeseze în această secție, așa cum gradul de responsabilitate și remunerarea bănoasă nu se echivalau pe cântar. Dar având-o pe mama ca exemplu și intuind că acolo o să adune și experiență pe măsură, tânăra absolventă a știut din prima clipă că nu va lucra niciodată cu adulții. Printre cele mai fragile vieți, unde fiecare secundă conta și fiecare decizie putea schimba destinul unui copil, Elena și-a găsit chemarea.
***
Pe holurile reci cu miros de clor, Elena e de gardă 12 ore. În tot acest timp, cu pași sprinteni, printe incubatoarele dezinfectate până la ultimul șurub, ea reușește să-i mângâie și să le îngâne celor ale căror inimioare se zbat între viață și moarte. În secție sunt 18 locuri, dar în ultima perioadă, bebeluși care să ajungă acolo sunt mai mulți. De regulă, fiecare asistentă medicală are în grijă șase micuți. La postul Intensiv pot avea și mai mulți, din lipsă de personal. Elena le asigură medicația, le schimbă scutecele, îi conectează la aparatele de ventilare a plămânilor, îi hrănește prin sonde sau îi dezintubează. Ultimul e chiar un moment de fericire, pentru că asta înseamnă că micuțul este stabil și e pe cale să fie transferat din Neonatologie în Pediatrie, ca să prindă la puteri și să-i ajungă din urmă pe cei de vârsta lui.
În Reanimare și Terapie Intensivă ajunge orice suflet care cântărește cât două pachete de unt. Secția îi găzduiește maxim 28 de zile, timp în care Elena și colegele sale fac tot ce le stă în puteri pentru a înclina balanța din 90% șanse de deces în 100% șanse să fie externați sănătoși.
„Și dacă are 490 de grame, tot îl luăm și îi dăm șansa la viață. Facem tot ce ține de medicină, dar la Dumnezeu toate-s rânduite – care se salvează și care nu”, adaugă ea.
Enlarge
Ziua Elenei începe dimineața devreme și se termină seara târziu sau invers. Printre sunetele de monitoare și suspinele părinților îngrijorați, turele i-au făcut cunoștință cu noțiunea de surmenaj. Ritmul alert și salariul de numai 7300 lei lunar, apasă zilnic pe umerii ei încremeniți de oboseală. Ani la rând, după cele 12 ore la Terapie Intensivă, a mers să aibă grijă și de alți copii din oraș. Doar așa și-a putut întreține familia. Acum, după decenii dedicate turelor, uneori și câteva la rând, a mai redus din program și s-a angajat în paralel la Secretariatul Agenției de Transplant.
„În Reanimare nu poți lucra non-stop. Pur și simplu nu reziști”, îmi explică ea.
Când n-o mai țin picioarele și coloana vertebrală, somnul o revigorează. Înainte de pandemie, mergea la sală de trei ori pe săptămână și relaxarea era orice ocazie de a ieși din zona de confort. Pentru epuizarea emoțională, Elena a găsit refugiu în natură și la biserică, unde se simte și ea ca un nou-născut.
„Nu este nici un lucrător medical care să nu facă sacrificii. Noi pentru asta am dat jurământul – să ne jertfim pentru pacienți. Și, dacă la un moment dat, simți că jertfirea nu este, atunci cel mai bine este să lași medicina, să nu te chinui nici pe tine, nici pe pacient. Responsabil și conștiincios să pui foarte multă dragoste și tot ce-i mai bun de la tine în meseria asta. Altfel nu văd rostul”, îmi spune tare și răspicat, îndreptându-și spatele de speteaza scaunului vechi de lemn.
Prin anii 90’, Elena a finalizat seminarul teologic. Preotul a povățuit-o: pe maturi să nu-i lase să moară fără lumânare, iar copiilor să le spună cuvintele de botez, care de altfel pot fi citite și de mamă. A devenit deja o tradiție ca un preot să petreacă periodic tainele bisericii pentru micuții care au viză de reședință temporară în Reanimare. Echipat cu botoșei de unică folosință, mască de protecție, halat și bonetă, dezinfectat din cap până-n picioare, preotul știe deja protocolul secției.
În experiența sa profesională, Elena a fost martora mai multor minuni. Cândva a avut în grija sa un băiețel cu șanse minime la viață. Observând că mămica copilului este foarte credincioasă, Elena i-a sugerat să meargă la biserică și să-i spună cuvintele de botez. În acea zi se sărbătorea Sfântul Haralambie rugător pentru cei bolnavi, nume de botez ales și pentru nou-născutul care se lupta pentru viață în unul din cele câteva incubatoare conectate la aparate. La un an distanță, familia a revenit la spital în componență deplină pentru a mulțumi echipei medicale.
„Mămica ni l-a arătat – bolfos, frumos, copil sănătos. Totuși, tot ce îi pare omului imposibil, la Dumnezeu toate sunt cu putință. Ți se umple inima de bucurie”, glasu-i devine cald și i se umezesc ochii.
În 32 de ani de activitate, multe nu s-au schimbat în rutina Elenei. Dar ceea ce cu siguranță a prins un alt contur este mediul de lucru și posibilitățile. De la seringi la aparate de ventilare a plămânilor, Elena recunoaște că inclusiv datorită acestor modernizări mai mulți copii au șanse la viață. Două decenii în urmă, toate piesele aparatelor, sondele și chiar cateterele ajungeau într-un lighean cu apă clocotind, pentru ca bacteriile să-și dea duhul.
Au fost zile când Elena a trebuit să jongleze cu medicina, mecanica și psihologia, fără drept de greșeală. Chiar și cu cele mai performante inovații, din asistentă medicală se reprofilează uneori în inginer, mai ales în turele de noapte, când un chițibuș rătăcit după dezinfectare îi reamintește cum e să construiești un LEGO.
De când în Maternitate a fost angajat psiholog, Elena își vede mai mult de protocolul medical, deși tot ea este cea care discută cel mai mult cu părinții în timpul vizitelor care au loc de regulă la fiecare trei ore.
„Mă strădui mereu să cuceresc mamele cu bunătate, pentru că ele trec printr-un stres enorm. Nu cred că există mamă care să se comporte de parcă nimic nu s-a întâmplat. Sunt foarte multe cazuri când copiii stau mult timp internați, noi ne atașăm mult… și mai mult plângem decât o mamă”, îmi spune Elena cu vocea-i tremurândă și privirea căzută în colțul mesei.
În ochii Elenei, nașterea unui copil prematur nu este niciodată un dezastru. Cu un amestec de răbdare, dragoste și grijă, acești copii mici, fragili, au uneori o forță neașteptată, dezvoltându-se într-un mod surprinzător de rapid și frumos. De aia, spune că e important ca mama să aibă grijă de ea însăși în acest timp.
„Dacă mama e sănătoasă, și copilul va fi sănătos”, repetă Elena, o lecție învățată din mii de cazuri.
Și Elena e mamă. Mamă a patru copii – doi băieți și două fete care au înțeles de mici cum e să ai un părinte înrolat în sistemul medical. Un părinte care de multe ori sacrifică sănătatea propriilor copii în favoarea celor din Reanimare și Terapie Intensivă.
Pe de-o parte, timpul insuficient dedicat familiei i-a făcut pe copiii săi independenți și responsabili, iar pe de altă parte, experiența cu cei fragezi și bolnăvicioși din spital a învățat-o să fie precaută și exigentă cu cei de acasă. În creșterea lor, Elena n-a simțit mari greutăți, așa cum antrenamentul adevărat a fost chiar la muncă. Pentru ea, sănătatea unui copil începe cu prevenția, curățenia este fundamentul sănătății, iar obiceiurile de igienă trebuie cultivate încă din copilărie. Întotdeauna le subliniază părinților cât de dăunătoare poate fi o viață sexuală timpurie și cum partenerii trebuie să fie atenți la pericolele invizibile – infecțiile.
Momentele în care a văzut de zeci de ori moartea cu ochii au marcat-o și chiar au reușit să-i schimbe viziunea asupra vieții.
„Nu este fericire mai mare decât să duci sarcina până la sfârșit, să naști un copil sănătos, să-l crești și să-l vezi mare. Poți să ai castelul-castelului și banii-banilor, dar dacă sănătate nu-i, ești nimic”, conchide ea subit.
Tăcere. Elena își aruncă privirea peste geam și petrece cu ochii umezi teancul de hârtii de pe masă.
Ușa secției se deschide larg și, cu viteza vântului și gândului, o echipă de medici îi strigă numele din capătul holului. Înșfacă alaiul de echipamente și intră toți într-un salon în care se ocupă și ultimul incubator.
„Piu-piu-piu..”, se aude ritmic la ecran inimioara micuțului, iar în câteva fracțiuni de secundă, zumzetul aparatului de ventilare a plămânilor cuprinde întreg salonul.
„Cu Doamne ajută, puiule!”, îi gângurește Elena bebelușului, ținându-i cu atenție degețelele fragede și căpșorul cât o lămâie.
Editare de Ana Gherciu
