Cinci momente-cheie pe care le-a depășit Polonia în procesul de aderare la UE. Exemplu pentru Moldova

Acum 20 de ani a avut cea mai mare extindere, din punct de vedere al populației și al numărului de țări, a Uniunii Europene. Polonia, cea mai populată și cea mai mare țară ca suprafață care a aderat, avea în spate un parcurs de 10 ani din momentul când a depus cererea până a deveni membru cu drepturi depline a UE.  

După o vizită de documentare la unele instituții de stat din Varșovia, am identificat cinci probleme cu care s-a confruntat această țară în parcursul său european. Acestea se regăsesc și pe „lista neagră” curentă a Republicii Moldova. Cum a soluționat Polonia aceste probleme, urmăriți în materialul dat.

Politica

„Politica internă ne dezbină, cea externă – ne unește”, cam așa ar putea fi descris motto-ul promovat de clasa politică din Polonia, după ce țara și-a declarat intenția de a adera la UE. 

„În pofida schimbării guvernelor, în pofida diferitor coaliții guvernamentale, care au existat de-a lungul anilor, niciunul din partidele politice din Polonia nu dorea să schimbe vectorul european. Toate înțelegeau încotro este busola aderării europene. Deci, era clar că era un scop”, explică diplomatul Jan Truszczyński, principalul negociator al aderării Poloniei la UE.

Aceasta nu înseamnă că în țară nu erau forțe politice care se opuneau aderării. De exemplu, la alegerile locale din 2002, partidul eurosceptic Samoobrona (n.red. Auto-apărare) și Liga Familiilor Poloneze, care s-a opus necondiționat aderării Poloniei la UE, au câștigat împreună 33% din voturi. Cu toate acestea, într-o notă informativă publicată pe site-ul Parlamentului European, înainte de aderarea Poloniei la UE, se arată că această situație nu a avut impact negativ asupra politicii externe a Poloniei. Dimpotrivă, aderarea la Uniunea Europeană și NATO erau în continuare cele două priorități principale. 

Indiferent cine era prim-ministru sau cine era membru al executivului în perioada respectivă, Guvernul de la Varșovia adopta decizii complexe și consecvente pentru integrarea țării în UE:

• În 1996 este creat Oficiului pentru Integrare Europeană, structură care coordona și asista toate ministerele și instituțiile direct implicate în procesul de integrare. „Era o structură activă, care coordona acele colaborări, stabilea deadline-urile și prioritățile, indiferent cine era prim-ministru. Se știa, că dacă suna cineva de la acel oficiu, nu era de glumă. Trebuia de făcut ceea ce se cerea”,povestește Jan Truszczyński.
• În 1997 a fost adoptată Strategia Națională pentru Integrare care stabilea sarcinile de aderare la UE și succesiunea implementării acestora. 
• Cu un an mai târziu a fost aprobat Programul național de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană. Jan Truszczyński precizează că a fost un document foarte important, un plan strategic, la care s-a lucrat doi ani și care a devenit un instrument de operare al Guvernului.

„90% din eforturile pe care a trebuit să le facem atunci au fost discuțiile polone-polone, aici, în interiorul țării. Aici a fost cea mai mare dificultate. Ceea ce este important este pregătirea în interiorul țării – planificarea, negocierile cu UE sunt importante, dar sunt o completare a procesului desfășurat pe intern”, recunoaște fostul principal negociator al aderării Poloniei la UE. Mai mult, Jan Truszczyński spune că după ce a trecut de aceste negocieri și discuții din interiorul țării, discuțiile cu UE au fost pentru el „așa, o plimbare foarte plăcută”. 

Polonia și-a propus drept scop aderarea la UE în 2002. În cadrul negocierilor, țara a declarat franc că vor fi capitole pe care le va încheia, dar și capitole unde vor exista niște derogări de tranziție, din anumite cauze, cum ar fi armonizarea legislației sau motive politice. La summitul de la Copenhaga din decembrie 2002, liderii europeni au lansat o invitație oficială Poloniei de a adera la UE.

Referendum

Polonia a organizat referendumul privind aderarea la UE cu aproape un an înainte de aderarea propriu-zisă. Întrebarea din buletinul de vot era simplă: „Sunteți de acord ca Republica Polonă să adere la Uniunea Europeană?”. S-ar părea că după atâtea negocieri și discuții privind aderarea la UE, referendumul era doar o simplă formalitate. Cu toate acestea plebiscitul a devenit o adevărată piatră de încercare din cauza prezenței reduse la vot la referendumurile anterioare.

Până în 2003 în Polonia post-comunistă au avut loc două consultări a populației generale: în februarie 1996, când, de fapt, au avut loc două plebiscite concomitente și când prezența la vot a fost de doar 32%, sub pragul necesar de 50%. Un alt referendum constituțional a avut loc în Polonia în 1997, când prezența la vot la acesta a fost de 43%.

Pentru a evita eșecurile anterioare, Seimul polonez (n.red. cea mai înaltă instituție a puterii legislative) a recurs la organizarea referendumului în termen de două zile: pe 7 și 8 iunie 2003. „A fost ideea profesoarei Lena Kolarska-Bobińska, (sociologă, care până atunci conducea un centru de cercetare a opiniei publice), care l-a convins pe președintele de atunci Aleksander Kwaśniewski să avem o astfel de idee legislativă”, explică diplomatul Jan Truszczyński, principalul negociator al aderării Poloniei la UE.

Cu toate acestea, susținătorii pro-europeni au avut un adevărat șoc după prima zi referendumului, când s-a dovedit că doar 17,6% dintre cetățeni au votat. 

Și atunci a survenit o mobilizare masivă din partea instituțiilor din diferite domenii:  

• Muzeele din Varșovia au permis accesul liber, pentru a încuraja locuitorii orașului să nu părăsească orașul; 
• Posesorii de telefoane mobile au primit mesaje SMS de la Oficiul pentru Integrare Europeană prin care le aminteau că pot vota până la ora 20:00;
• Tinerii polonezi care își sărbătoreau aniversarea de 18 ani pe 7 și 8 iunie au putut merge la vot datorită unei autorizații speciale;
• Duminică, principalul cotidian al țării, „Gazeta Wyborcza”, a publicat o ediție specială, cu îndemnul la vot pe prima pagină: „Trebuie să fie mai multe voturi duminică, ne lipsesc 9,6 milioane”;
• Tot, duminică, toți preoții au citit mesajul Papei Ioan-Paul al II-lea, care i-a încurajat pe polonezi să pună capăt diviziunilor istorice din Europa și să voteze „da” la referendumul de aderare. 

Faptul că referendumul privind aderarea Poloniei la UE a fost unul valid a devenit clar abia în seara celei de-a doua zile. Efortul însă a dat roade – aproape 6 polonezi din 10 (58,82%) au mers la vot. Peste trei pătrimi din alegătorii prezenți la vot au spus „da”, iar 22,59% – s-au pronunțat împotrivă. „Cu toții știm în Polonia și suntem absolut convinși de faptul că dacă nu ar fi fost cea de-a doua zi, referendumul nu ar fi fost validat”, mai spune diplomatul Jan Truszczyński.

Biserica

În timpul regimului comunist, Biserica Catolică din Polonia a fost în opoziție cu ideologia comunistă. Anume biserica a acordat din 1980 susținere sindicatului Solidaritatea, care a declanșat mișcarea anticomunistă și care a condus țara la democrație. După 1989, când a căzut regimul comunist, Biserica din Polonia a devenit un susținător tacit al intrării Poloniei în UE, mai ales fiind încurajată de Papa Ioan Paul al II-lea, originar din Polonia.

Cu toate acestea studiile arată că în timp ce negocierile avansau, în sânul Bisericii catolice din Polonia, se auzeau voci ce criticau integrarea în UE. Radioul național-catolic „Radio Mary” (locul cinci în Polonia după numărul de ascultători) desfășura o amplă campanie de propagandă antieuropeană. 

Momentul crucial a fost în 1997, când reprezentanții Bisericii Catolice au fost invitați la Bruxelles de Comisia Europeană și Comisia Conferințelor Episcopilor Comunității Europene (COMECE) într-o vizită de documentare. 

Istoricii susțin că vizita a contribuit la eliminarea numeroaselor îndoieli și a devenit un moment de cotitură în poziția bisericii. Sondajele de opinie arătau că imediat după călătoria la Bruxelles 84% dintre preoții polonezi au declarat că vor vota „da” la un referendum privind aderarea Poloniei la UE. Mai mult, din 1998 membrii Bisericii Polone a participat la activitățile COMECE.

La începutul anilor 2000, după o nouă vizită la Bruxelles, episcopii au aprobat un document în care se spunea că Europa nu este doar o structură economică sau politică, ci trebuie percepută ca „o comunitate de istorie, cultură, idei și tradiții bazate pe valori constante iudeo-creștine”. Ei au făcut apel direct la autoritățile poloneze pentru a se asigura că reformele legate de aderare nu îi vor împovăra pe cei mai săraci membri ai societății. Ierarhii de asemenea au spus că este necesară o cooperare între biserică, guvern, organizațiile neguvernamentale și instituțiile UE pentru a pregăti Polonia să adere la Uniunea Europeană. Cu o săptămână înainte de referendumul privind aderarea țării, episcopii au aprobat un alt document în care afirmau că participarea la referendumul de aderare este o datorie civică.

La o întâlnire cu jurnaliștii moldoveni, un grup de senatori condus de Anna Wojciechowska, vicepreședinta Comisiei pentru afaceri externe, a explicat că Biserica Catolică a devenit beneficiară directă a intrării în UE. Autoritățile locale au atras fonduri europene pentru renovarea și repararea bisericilor, crearea pe lângă acestea a unor centre de socializare, muzee sau biblioteci.

Asistența financiară

Polonia a beneficiat de fondurile europene din 1990, cu mult mai înainte de apariția monedei Euro. Aceasta a fost introdusă pe 1 ianuarie 1999, dar până atunci a fost utilizat ECU, care a fost unitatea de cont a Comunității Europene. În anii 90, fondurile europene erau alocate țării prin programul PHARE, anual fiind transferați circa 200 milioane ECU. Banii europeni mergeau pentru susținerea și dezvoltarea economiei locale, nu pentru investiții masive. Astfel între 1990 și 1999, Polonia a obținut 2024 milioane ECU prin acest program. 

După 1997, banii din fondurile PHARE au fost redirecționați pentru finanțarea investițiilor în dezvoltare. Respectiv, începând cu 2000, alocațiile au crescut în medie la circa 900 de milioane de euro pe an. De asemenea, din același an, alături de PHARE, în Polonia au fost lansate două programe noi:

• ISPA – Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare (ISPA), prin care erau finanțate proiecte de infrastructură în domeniile de mediu și transport.
• SAPARD – Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.

Piotr Zygadło, șeful Departamentului Programe Regionale din cadrul Ministerului Fondurilor și Politicii Regionale, spune că fondurile de preaderare sunt direcționate spre proiecte mai simple, cele mai vizibile și care slujesc locuitorilor. Se referă la infrastructură, drumuri locale sau renovarea căminelor culturale. „Din fondurile de preaderare se lucrează pe granturi și asta e important. Deși suntem de 20 de ani în UE, închipuiți-vă, că întrebăm acum pe un primar dintr-un sat din Polonia pentru ce are nevoie de bani. Primul lucru care îți va spune – drumuri locale. Dar acum noi din UE nu mai primim bani pentru drumuri locale. Există un pic de asistență pentru construcția drumurilor, dar trebuie să prezentăm tot felul de planuri și modele economice”, explică funcționarul.

Pentru absorbția eficientă a fondurilor europene, Polonia a trebuit să soluționeze o altă problemă: descentralizarea puterii centrale. În acest caz un rol decisiv l-a jucat Strategia de dezvoltare regională a țării, în urma căreia din cele 49 de voievodate mici au fost create 16 mari. Strategia presupunea acordarea de competențe organelor la nivel local. A fost un proces de mai mulți ani, datorită căruia la etapa aderării 60% din fondurile europene erau gestionate la nivel central, iar 40 la nivel local. 

Piotr Zygadło subliniază că acest sistem trebuie să fie creat până la intrarea în UE, ca el să aibă timp să se coaguleze. „Noi am creat acest sistem în 1999, dar în Uniunea Europeană am intrat abia peste cinci ani, în 2004”, a spus funcționarul.

Lipsa cadrelor

„În procesul de preaderare, Polonia s-a confruntat cu problema lipsei cadrelor la nivel instituțional. S-a ajuns situația în care Guvernul a trebuit să facă niște programe speciale de dezvoltare și creare a capacităților instituționale. Nu existau cadre”, afirmă Piotr Zygadło, șeful Departamentului Programe Regionale din cadrul Ministerului Fondurilor și Politicii Regionale.

Astfel, autoritățile polone s-au pomenit cu o rotație de cadre foarte mare: tinerii veneau să lucreze în instituțiile statului un an-doi și, după ce obțineau cunoștințele și abilitățile necesare, se angajau la firme private, unde erau salarizati mai bine. În plus, mai multe persoane instruite, care știau și ceva engleză plecau la muncă peste hotare.

„Problema a fost rezolvată treptat. Guvernul a atras fonduri europene pentru pregătirea cadrelor și întărirea capacității instituționale la nivel local”, mai adaugă Piotr Zygadło.

Mai mult, șeful Departamentului Programe Regionale a menționat că fiecare program are prevăzută și o cotă de până la 4% din fondurile alocate, care este destinată cheltuielilor pentru asistență tehnică, care presupune pe lângă achiziții de tehnică și formarea cadrelor.