Istoria, la fel ca și viața, continuă dincolo de orice amenințare. Zeci de oameni de diferite vârste au venit cu acest gând în fața Muzeului Național de Istorie a Moldovei în seara din 10 octombrie 2024. În librăria din muzeu urma să aibă loc lecția publică „Invizibilitatea ca normă. Istoria queer în România”, susținută de Florin Buhuceanu, activist pentru drepturile omului.
Clădirea era înconjurată de forțe de ordine, iar personalul și vizitatorii erau evacuați. Cu aproape două ore până să înceapă evenimentul, cineva alertase poliția că muzeul ar fi fost minat.
Astfel, am ajuns cu toții în spațiul comunitar Queer Café de pe Mateevici 69, gata să primească istoria care te ajută să înțelegi cine ești cu adevărat, fie că ești sau nu ești gay, fie că vrei sau nu vrei să auzi despre asta, fie că habar nu ai de așa ceva, dar e timpul să știi.
Text: Tatiana Corcebaș-Onica
„E o istorie care încă nu face parte din istoria țărilor noastre. Nu existăm în manualele de istorie, nici din România, nici din Republica Moldova. Multe decenii am fost ținta legilor gândite pentru a bloca orice formă de identitate publică a noastră. În România, orice devenea cunoscut despre LGBTQ+ în spațiul public era considerat scandal și era pedepsit cu închisoare de până la doi ani.”
Așa începe Florin Buhuceanu, în fața a zeci de oameni, incursiunea în istoria comunității LGBTQ+ din spațiul românesc, referindu-se la primele arestări din România a persoanelor gay, în 1937, după ce, în 1936, în Codul Penal este introdus articolul 431.
Pe peretele de oglindă din sală este improvizată o expoziție cu fotografii și schițe alb-negru, pe care Florin le-a adus de la București, din Muzeul Istoriei și Culturii Queer din România, al cărui fondator este.
„Vedem aici printre primii bărbați arestați. Cel cu mâna în ghips este soldat român, cealaltă persoană e…”, continuă Florin, în timp ce fotografia privită se desprinde de oglindă și cade, lăsându-l să vorbească despre Giuseppe Silaghi, ghicitorul din București, care dădea petreceri gay în propria locuință, și despre servitorul din casă.
Invizibilitatea pare a fi o normă…
Câțiva oameni din sală cer ca fotografia să fie recuperată, însă aceasta s-a „ascuns” în spațiul îngust dintre perete și scenă. Atât de îngust, încât o mână de copil nu ar încăpea.
Florin speră că o vom recupera abia spre finalul discuțiilor, dacă reușim să mișcăm scena din loc.
„Pentru a supraviețui într-o societate ostilă, invizibilitatea devenea normă… Și am trăit cu această formă de subterană până foarte târziu în istoria secolului XXI. Practic, invizibilitatea a devenit a doua natură a bărbaților și femeilor de orientare homosexuală”, continuă Florin. În tot acest timp, priviri întrebătoare se reflectă în oglinzile din spatele scenei.
De ce curajul de a fi tu însuți te poate costa până și viața?
„Într-o perioadă în care nu exista o cultură a identității în spațiul public, unii oameni au avut curajul să-și facă vizibilă identitatea.” Florin se referă la pictorul George Tomaziu. În 1940, lui Tomaziu i se propune să devină spion în favoarea Marii Britanii, împotriva statului nazist german și a statului fascist român. Antrenează bărbați și femei de orientare homosexuală în celula lui de spionaj.
„Împreună cu acești oameni, face rapoarte despre deportările evreilor din România și Basarabia. Ajunge la Odessa și vine cu o mărturie îngrozitoare despre atacurile Armatei Române împotriva populației evreiești din Odessa. Mulți dintre evreii asasinați în Odessa erau evrei originari din Basarabia”, continuă Florin.
Ororile despre care aflăm sunt cunoscute și ca Masacrul de la Odessa, din octombrie 1941, când Armata Română, condusă de Ion Antonescu, a ucis zeci de mii de evrei, iar alte zeci de mii de evrei a trimis în lagărul de concentrare din Bogdanovca (Pervomaisk, în prezent).
„Dintre toți bărbații gay din grupul lui Tomaziu, pentru a-l denunța, cea mai mare presiune Securitatea a pus-o pe acest domn.” Florin își îndreaptă mâna spre portretul omului de cultură Dinu Albulescu, pe care îl transmite din mână în mână persoanelor din sală. E unul dintre ultimele desene realizate de George Tomaziu.
„Fie își denunță propriul iubit, fie ajunge din nou în închisoare pentru homosexualitate. Dinu iese din această dilemă aruncându-se de pe un bloc înalt din București. E unul dintre cei care au plătit cu viața pentru curajul de a fi ei înșiși.
Moartea lui Dinu Albulescu a fost documentată și de Securitate, și de comunitatea gay și este o pagină importantă din istoria anilor 60”, menționează Florin.
Cel care a ținut vie această memorie s-a născut în Chișinău
Mi se aprind ochii când aflu că cel care a ținut vie această memorie s-a născut în Chișinău și a locuit pe o stradă pe care, acum o oră și ceva, am intersectat-o ca să-i aflăm povestea. Florin ne direcționează privirea spre o fotografie care se ține îndrăzneț de oglindă. Doi bărbați tineri. Ambii la costum, unul cu cravată și cămașa încheiată la toți nasturii, celălalt cu cămașa ușor descheiată, merg la braț pe o stradă din București.
„Petre Sirin. E domnul care îl ține de braț pe cel de alături. Cred că avea… nici 20 de ani”, continuă să povestească Florin Buhuceanu despre tânărul fără cravată.
A locuit pe strada Șciusev. Împreună cu familia, s-a refugiat la București. Aici, la mijlocul anilor 40, îl întâlnește pe Roland Barthes, un necunoscut pe atunci, apoi, peste ani, un mare filozof francez. Petre, încă din acei ani, începe să țină un jurnal.
„Cum se trăia în acei ani, dacă ești gay? Care erau strategiile de supraviețuire? Cum puteai să induci în eroare Securitatea? Toate aceste detalii, Sirin le documentează în memoriile sale. Însuși el a fost arestat pentru homosexualitate. A lăsat o moștenire diaristică valoroasă, printre care volumul „«Castele în Spania. Cronică de familie». Documentează anii 50-60 și este cel mai important pionier diarist gay al epocii sale, pentru că nu vorbește doar despre el, ci despre un întreg grup din care a făcut parte”, punctează Florin Buhuceanu.
Tot el ne anunță că arhiva lăsată de Sirin a fost salvată și, în curând, va deveni accesibilă, pe pagina web a muzeului, pentru oricine vrea să studieze istoria gay.
Mai aflăm că primele volume despre istoria homosexualității în limba română au fost publicate anume aici, în Chișinău, în 2001: „Iubirea interzisă” și „Celălalt eros”, de George Bălan.
Ce au în comun Brâncuși și Blaga cu istoria queer
Privirea vorbitorului se îndreaptă spre o imagine ce schițează iubirea dintre două femei și, cu această ocazie, aflăm că Milița Petrașcu, artistă plastică din România și personalitate queer, s-a născut și ea în Chișinău, în 1892, și a copilărit la Nisporeni. La Chișinău, semna cu numele Melania Nicolaevici.
„Avea opinii foarte ferme. Era greu să-i reziști. Este singura femeie acceptată să lucreze în atelierul lui Brâncuși. Devine ucenica lui”, completează Florin Buhuceanu.
Apoi privirea ni se îndreaptă spre chipul sobru al unei femei, fotografiat din față și din profil. Olga Caba, scriitoare, una dintre puținele persoane publice cunoscute ca lesbiană/bisexuală în acea epocă. Partenera sa, profesorul Erica Tecău, o persoană care, în opinia lui Florin, astăzi ar fi fost calificată drept intersex, își face mai multe operații chirurgicale, inclusiv de tranziție. Ulterior, Erica Tecău obține un nou certificat de identitate, în care figurează cu numele Eric Tecău. Și se căsătorește cu Olga.
„Faptul că această tranziție se produce la finele anilor 50 mi se pare cu totul ieșit din comun. Olga și Eric trăiau într-o comunitate mică și aceasta le acceptase cumva.
Într-un volum de-al său, Lucian Blaga notează povestea întâlnirii cu cele două persoane. A fost atât de șocat de această întâlnire, cu atât mai mult cu cât Erica i-a fost studentă, că a simțit nevoia să scrie despre asta”, completează Florin Buhuceanu.
Această istorie m-a făcut să caut romanul autobiografic al lui Blaga, „Luntrea lui Caron”, în care am găsit noi detalii interesante.
„E atât de important să fim vizibili”
„Puteți exista în spațiul vostru privat, dar nu aveți voie să aveți o identitate publică.” „Nu vrem să vă vedem, nu vrem să vă auzim.” „Nu vrem să știm despre voi.” Persoanele gay, intersex, transgen, queer aud deseori acest tip de discurs, al cărui scop este să inducă percepția că invizibilitatea ar oferi o oarecare siguranță…
Însă invizibilitatea nu mai este o normă. Spre finalul discuțiilor, câteva persoane dau scena la o parte și recuperează fotografia „ascunsă” cu primii homosexuali arestați. Arestați doar pentru că s-au născut. Fotografiile-mărturie și schițele sunt toate la vedere, aranjate una lângă alta, iar vorbitorul, cu ironie pe alocuri, trage câteva concluzii:
„E atât de important să fim vizibili. Sunt atât de importante Pride-ul, campaniile publice, festivalurile de coming out. Una dintre cele mai puternice imagini pe care le-am văzut este un video recent în care oameni din Moldova spun simplu: «Eu sunt gay».
Nu am putut să călcăm pe sfântul teritoriu al Muzeului de Istorie. Totuși vom găsi o modalitate să ne facem simțită prezența. Suntem parte din istorie și statele România și Republica Moldova trebuie să accepte această realitate.
De acum încolo, e treaba fiecăruia dintre noi să caute prin arhive, să vorbească cu oamenii, să le asculte poveștile. Să reconstituie istoria. Și să ne bucurăm de acest moment!”
Articol de Tatiana Corcebaș-Onica
