Tania Cergă este o artistă care, prin fiecare notă și cuvânt, reușește să ne atingă cele mai adânci trăiri. Muzica ei nu este doar despre sunete, ci despre fragmente de viață, lupte interioare, curaj și vulnerabilitate.
Concertul „OSMOZĂ” ne invită într-o experiență intimă și personală, doar Tania, pianul și publicul – fără bariere, fără măști. Este o călătorie spre sine, o ocazie de a reflecta asupra propriilor emoții și de a regăsi echilibrul interior. În acest interviu, Tania ne dezvăluie ce înseamnă pentru ea acest moment unic pe scenă și cum speră ca muzica ei să ne ajute să ne reconectăm cu noi înșine.
– Ce te-a inspirat să creezi conceptul „OSMOZĂ” și cum ai ajuns să explorezi aceste teme de vulnerabilitate și reconectare cu sinele?
– Osmoză a fost la baza unui concept de album. Un album de revenire la sine, prin osmoză. Este vorba de un proces de echilibrare, care poate fi observat în lumea fizică, dar îmbrăcat și pe cea spirituală. Mie îmi place să mă joc cu termenii și cu conceptele. Să le iau dintr-un domeniu și să le adaptez în creație. Mi se pare comunicarea dintre public și artist, un exemplu perfect de osmoză. Artistul vine plin și încărcat cu arta sa, care dă pe dinafară, și are nevoie să dea din ea. Publicul vine cu fie cu o lipsă acută, un gol în inimă sau pur și simplu cu dorința de a se încărca și de a se echilibra, anume cu această artă. Iată de ce – OSMOZĂ.
– Cum te pregătești pentru o astfel de conexiune intimă pe scenă, fiind doar tu, pianul și publicul, într-un dialog emoțional direct?
– Cu multe reflecții, cu introspecție multă, pentru că tot ce fac eu în scenă e despre mine, despre oameni, despre trăirile în care ne întâlnim acolo, noi între noi. Despre ce văd, ce aud, ce trăiesc, ce simt. Amestec viața mea cu viața oamenilor și încerc să comunic ce mi se pare important și tămăduitor. Punctul meu final este să ieșim de la concert cu ceva care să ne țină de cald și de echilibru, atunci când nu vom mai fi în aceeași sală.
– Ce semnificație personală are acest concert pentru tine și copilul tău, având în vedere că ai spus că este un act de curaj?
– Să fii singur în scenă este ceva unic, prea frumos, dar și o responsabilitate foarte mare. Totul e în mâinile tale, nu există nimeni care să te prindă, nimeni care să-ți șoptească. Și după mulți ani de colaborări, ani în care nu am fost niciodată singură în scenă, este un moment foarte vulnerabil, aproape dezgolit, să ieși cu toate gândurile, textele, notele și doar pianul, din intimitatea locului în care scrii muzică, în fața oamenilor. E nevoie de curaj, pentru a fi vulnerabil. Trebuie să nu te temi să te amesteci cu locul, cu oamenii, cu notele, cu curajul și cu frica!
Eu vreau toate aceste trăiri să fie și în viața copilului meu. Iar copilul meu este primul meu spectator, cel mai sincer, cel mai atent, cel cu cele mai multe șanse să îmi repete fricile și curajul. De asta este important pentru mine acest moment!
– Cum speri ca publicul să se simtă după acest concert? Ce emoții sau gânduri dorești să le trezești în spectatori?
– Cred că linia roșie a acestui concert este: „Să nu te temi! Să ieși în lume și să te amesteci cu oamenii, cu locurile, cu bucuriile și cu fricile! Să nu te temi de viață.” Viața e totalul tuturor trăirilor noastre și nu poți să alegi doar binele și bucuria. Tot există doar în echilibru.
– Cum se leagă temele de iubire de sine și depășirea fricilor explorate în albumul tău „Sunt de ajuns”, de conceptul „OSMOZĂ”?
– Vei fi iubit, doar dacă te iubești! Vei fi văzut, doar dacă te vezi tu mai întâi! Vei fi auzit, doar dacă te vei auzi tu! Vei fi de ajuns, doar când pentru tine vei fi de ajuns mai întâi! Și nu îți va mai fi frică, doar dacă vei accepta că îți este frică! Iar pentru asta trebuie să ieși în lume și să te amesteci cu oamenii! Unde ți-e frică ție, îți va da curaj alt om! Unde cineva are o durere, i-o poți ușura tu! Dar pentru asta trebuie să te amesteci! Să te echilibrezi prin oameni, și ei prin tine!
– Cum a influențat viața ta personală acest parcurs muzical și procesul de creare a concertului „OSMOZĂ”?
– Tot ce fac în scenă sunt eu și trăirile mele, cum ziceam mai sus! Sunt oamenii pe care îi am alături și cei pe care îi observ. Și tot ce povestesc oamenilor îmi povestesc mie mai întâi. Tot despre ce cânt îmi cânt mie mai întâi. Și cred că am ajuns acum să înțeleg foarte bine acest concept, că noi toți, oamenii, suntem un sistem complex, în care absolut tot ce faci se răsfrânge peste ceilalți. Suntem interdependenți și ne leagă ațe invizibile, subtile. Ne echilibrăm și ne dezechilibrăm reciproc. Deși tendința ar fi să credem că îi influențăm doar pe cei din apropierea noastră nemijlocită, nu e așa. Gândește-te la un accident, unde un om absolut întâmplător, din motive absolut întâmplătoare pentru tine, poate să decidă dacă trăiești sau nu. Sau om care îți oferă un zâmbet absolut întâmplător pe stradă, în cea mai rea zi posibilă a ta, iar tu alegi, datorită acestui zâmbet, să continui să trăiești..
– Cum ai reușit tu să găsești echilibrul interior de-a lungul timpului și ce moment din viața ta te-a ajutat cel mai mult în această călătorie?
– Nu știu dacă voi ajunge vreodată la un echilibru absolut. Am momente de echilibru, da! Dragostea îmi oferă echilibru. Copilul, prin dragostea nemijlocită pe care o simt pentru el. Tot ce e necondiționat înseamnă echilibru. Pentru că tot ce dăruiești, fără să ai așteptări, înseamnă echilibru. Casa-acasă și orele petrecute cu pianul.
