Primul protest al Sandei împotriva mâncării a fost la patru ani. Și acum își amintește: mama la ușă cu un rucsac mic în spate, unde abia de-au încăput două straie și ceva de-ale gurii. Mama o privește în lacrimi și-i spune că se întoarce repede, nici nu va observa că a plecat. Sanda nu înțelege de ce mama o abandonează. Bunica îi explică că mama pleacă să facă bani pentru o viață mai bună. Pentru Sanda, orice viață e mai bună dacă mama e alături. Când o vede pășind pragul să plece, Sanda se aruncă la genunchii mamei și o imploră să nu o lase. Strigă că promite să fie cuminte, să nu mai ceară nimic de la ea, că va mânca puțin ca să le ajungă banii pe care îi au. Bunica, fiind cea mai tare de fire, o smulge din brațele mamei, iar mama o zbughește din casă plângând.
Când aude motorul mașinii îndepărtându-se de casă, Sanda se smulge din brațele bunicii și se încuie în baie. Bunica bocănește în ușă să-i deschidă, să vorbească, să mănânce ceva, iar ea plânge și nu-i răspunde.
Nu știe cât a stat acolo, poate mai mult de 10 ore. Știe doar că a adormit pe covorașul din baie, iar a doua zi dimineață s-a trezit în pat. Bunica i-a pus pe noptieră terciul ei favorit din ovăz și dulceață de zmeură. Își amintește și acum dezgustul pe care l-a căpătat atunci față de mâncare. Pentru prima dată în viață a simțit că mai bine nu mănâncă nimic până dispare, poate așa se va putea teleporta la mama.
Mama Sandei era părinte singur, în ‘99 nu avea altă opțiune decât să plece ca să scape de sărăcie. Sanda nu vorbește de un „tată biologic”, ci de „persoana care a lăsat-o însărcinată pe mama”. El a plecat imediat după ce ea s-a născut pentru că „nu era gata să fie tată”. Ulterior, Sanda a aflat că el de fapt își făcuse familie în satul vecin și că are frați și surori paterni. Nu a vrut niciodată să-i cunoască, cum nici pe acea persoană nu a vrut vreodată s-o ierte.
Mama Sandei a lucrat peste hotare 20 de ani. Prima ei vizită după acea despărțire dureroasă a fost abia peste 7 ani, când Sanda era în clasa a 5-a. S-au întâlnit două străine. Mama s-a întors cu păpuși Barbie și alte jucării pentru copii. Însă a găsit-o pe Sanda deja o adultă, care pregătea mâncare atunci când bunica nu era acasă, care hrănea animalele din gospodărie, care știa să spele hainele, să le înșire pe funie și să le calce, care făcea curățenie în casă de una singură pentru că pe bunica o durea spatele tot mai des.
Când a ajuns la facultate, Sandei i s-a creat impresia că dacă vii la Chișinău de la sat, localnicii se uită de sus la tine. Fetele din grupa ei erau toate suple, cu talie de viespe. Sanda arăta ca ele, dar pentru că era „de la sat”, nu a fost primită în cercul lor. Într-o zi, a auzit-o pe Ilinca, una din fetele din grupă, spunând că față de părinți, înfulecă de toate, însă după 5 minute fuge la baie și-și provoacă voma cu periuța de dinți. Toată mâncarea iese înapoi imediat. Așa și organismul îl minte c-a mâncat, și reușește să nu adune kilograme. Sandei i s-a părut dezgustătoare practica. Toate celelalte fete însă au zis că vor încerca și ele, așa că Sanda s-a gândit că asta ar putea fi calea ei spre integrare.
A mers acasă și a mâncat ce-a găsit în frigider. Un sandviș cu șuncă și cașcaval, niște castraveți murați, două linguri de zacuscă și a simțit că s-a săturat. A alergat la baie, și-a băgat periuța de dinți în gât. Toată mâncarea a ieșit mai repede decât a intrat. S-a simțit dezgustată de propriul organism. A simțit că își trădează integritatea corporală, dar ideea de a fi parte a unui grup mișto îi surâdea mai mult.
A doua zi a mers la fetele din grupă și le-a povestit fapta sa eroică. Toate o ascultau cu atenție și păreau fascinate. Ilinca i-a spus să ia un scaun și să se așeze alături de ele. Făceau brainstorming despre ce se poate mânca fără a aduna prea multe calorii. Astfel, pe lângă primele etape ale bulimiei, Sanda a început să se împrietenească și cu anorexia. Rondele de orez, castraveți, ardei, țelină, iaurt grecesc cu zero grăsime, astea sunt unele din puținele alimente cu mai puțin de 100 de calorii. Categoric interzise fructele pentru că au fructoză și orice altceva care conține zahăr. Au zis că toate vor face aceeași listă de produse și se vor alimenta la fel, să vadă cine slăbește prima.
Sanda și Ilinca au slăbit câte 5 kilograme în două săptămâni. Restul fetelor din grupă abia de au pierdut 2 kilograme, iar ele le judecau că sunt slabe de fire, că sigur mănâncă pe ascuns acasă. Dacă cantitatea de calorii pe care trebuie să o consume un adult pe zi variază între 2000 și 3000, Sanda abia ajungea la 500. Știa că fiecare frunză de salată verde are 4 calorii. Știa că nu trebuie să pună ulei sau orice alt adaos. Poți să te miri câte calorii are o lingură de ulei: 120. Farfuria din fața ei era o ecuație a caloriilor. Dar lor tot nu li se părea de ajuns.
La minus 5 kilograme, fetele se simțeau modele Victoria’s Secret. Când mergeau pe holul universității, lumea întorcea privirile după ele. Cu cât slăbeau mai mult, cu atâți mai mulți băieți se apropiau și cereau numărul de telefon sau contul de Instagram pentru că voiau să vadă „pozele sexy” postate. Fetele se întreceau la cine va atrage atenția mai multor băieți. Tot la inițiativa Ilincăi au mers la o agenție de modelling. Când au intrat, au văzut un rând întreg de fete una mai slabă decât alta, unele doar piele și os. Sandei și Ilincăi li s-a reproșat că sunt supraponderale, că trebuie să mai slăbească. Sanda avea 47 de kilograme la 1.65m.
A urmat arderea caloriilor. A înțeles că doar să vomiți mâncarea nu e de ajuns, trebuie să facă sport. Știa că dacă alergi 30 de minute la ritm rapid poți arde 300-400 de calorii. Părea vesel pentru că nu făcea prostia asta singură, ci împreună cu cineva pe care o considera prietenă.
După câteva săptămâni, Sanda a reușit să slăbească cu încă 5 kg, iar Ilinca „doar” 2. Au mers din nou la agenția de modelling. De data asta, le-a plăcut de Sanda. Au zis că 42 de kilograme e mai bine decât 47 și să revină când va fi și managerul. Ilincăi însă i-au spus că mai are de slăbit. A fost scandal mare. I-a reproșat Sandei că precis s-a culcat cu cineva de la agenție ca să fie selectată.
Dar cireșica de pe tort a fost iubitul Ilincăi: într-o zi, în timp ce își beau cu toții cafeaua de zero calorii, s-a uitat la Sanda, îmbrăcată într-o pereche de șorți pe care îi ținea pe ea cu o curea să nu cadă, și i-a spus că arată sexy. Ilinca i-a aruncat cafeaua în față iubitului, iar Sandei i-a spus că o urăște și nu vrea să o mai vadă. Asta a fost ultima dată când au servit cafea împreună.
A doua zi, Ilinca a început să le spună colegelor că Sanda e o bolnavă, că e anorexică, că abia de a mai rămas ceva carne pe ea, că n-are rost să irosească pe ea felii de tort când își sărbătoresc zilele de naștere, căci ea vomită tot ce mănâncă. Sanda voia să le spună tuturor că de fapt nu ea a fost inițiatoarea, dar înțelegea că toți o judecă deja și n-ar crede-o nimeni.
În acea perioadă, Sanda locuia la gazdă cu o prietenă. De fiecare dată când ieșea din baie cu ochii roșii de la atâta vomitat, prietena ei o cuprindea și-i spunea că vrea s-o ajute. Sanda o împingea și-i zicea că e bine, oamenii din facultate în sfârșit o observă, că a fost invitată la un interviu pentru modelling. A mers până la urmă repetat la agenția de modelling, dar ce folos? Când i-au făcut niște poze, i-au zis că are privirea tristă și stinsă, că nu are nimic viu în ea.
Prietena ei a observat că absorbantele le folosea doar ea, că Sanda niciodată nu menționa despre menstruație, că avea schimbări de dispoziție bruște, cum li se întâmplă de obicei celor care suferă de dereglări hormonale. Așa că într-o zi, a întrebat-o ce se întâmplă. După aproape un an de anorexie și bulimie, ciclul menstrual îi întârzia. Inițial s-a gândit că e doar pentru câteva zile. Însă zilele se transformaseră în săptămâni, săptămânile în luni, iar când a calculat, deja de jumătate de an nu mai avea menstruație. Se speriase, se gândea că organismul ei o urăște atât de mult, încât nici nu o vede în stare să procreeze, deci nu are sens nici ovulația. A fost primul protest al corpului pe care l-a luat în serios. Prima dată s-a speriat că dorința ei din copilărie de a dispărea s-ar putea realiza.
Prietena ei a făcut programarea la ginecolog și au mers împreună. Sanda nu auzise de termenul „amenoree” până nu i l-a spus ginecologa. Când a intrat pe ușă, doctora i-a arătat imediat spre cântar. După ce a văzut 38 de kilograme, Sanda a început să plângă. Și-a dat seama că nu e sănătos, dar o voce din interiorul ei i-a zis: „Continuă, poți slăbi și mai mult!”. Ginecologa a glumit lejer: „Așa, ai fost fotomodel deja, da? Hai acum să fii om normal.”
Cel mai aproape de „fotomodel” a fost printr-o poză cu 500 de like-uri pe Instagram. Stă pe marginea piscinei în costum de baie. O păstrează și acum pentru că arată slăbită, înfometată, nefericită. Comentariile însă scriu că e sexy, cu o figură de invidiat, ca o actriță din Hollywood, sigur vreo agenție de modelling o va contracta.
Ginecologa i-a dat îndreptări la endocrinolog și psihoterapeut. Avea anorexie nervoasă, care nu mai era doar o problemă de alimentație, ci și psihică. Când a început a plânge de frică că nu va face față, doctora i-a spus: „De ce plângi? Crezi că n-o să te descurci? O să te descurci încă foarte bine. Din păcate nu ești nici prima, nici ultima. Tu încă ai venit la timp, altele vin când deja e cronică boala.” Boala. Așa i-a început a spune Sanda anorexiei sale. Nu voia să-i zică pe nume, de frică că oamenii o vor judeca că suferă de anorexie, respectiv o numea „boala”.
Nu a revenit la facultate în acel an. A fost și recomandarea medicilor, și a prietenei. Era un mediu prea toxic pentru ea. A reluat studiile anul următor. În noua grupă a început relațiile de la zero și s-a încadrat mult mai bine. Poate pentru că nu se mai temea să fie numită „de la sat” sau poate pentru că ăsta nu mai era cel mai strașnic lucru pe care putea să-l audă.
Bunica și mama Sandei nu știu prin ce a trecut. Sanda nu a revenit în satul de baștină tot anul acela chinuitor. Vorbea doar la telefon cu bunica, iar discuțiile erau scurte și reci. Cu mama comunica doar prin rețelele de socializare. Dacă mama o vedea mai slăbită, Sanda spunea că se pregătește de examen și nu mai are energie. Știu doar că în prima încercare de a se încadra la facultate, Sanda a avut un stres foarte mare. Asta e tot ce vrea ca mama și bunica să știe.
Despre recuperare nu vorbește la trecut. Recuperarea încă are loc. Recuperarea e în fiecare zi. În fiecare zi când se ridică din pat și nu aleargă spre cântar să vadă câte kilograme a mai pierdut în ultimele ore în care nu a mâncat nimic. În fiecare zi când merge spre bucătărie pentru a lua micul dejun sau prânzul sau cina, fără a sări peste vreuna din ele. Când nu se uită în oglindă din profil pentru a observa dacă îi atârnă grăsime pe undeva. Când nu citește numărul de calorii pe ambalajul unui produs. Când vorbește cu psihoterapeuta și recunoaște că mai are uneori gânduri care o înspăimântă. Când se oprește la sport pentru că e suficient. Când mănâncă cu prietenii în oraș fără a fugi la baie să vomite sau a alerga după asta 10 km. Când oamenii o laudă că a mai pus un kilogram și ea nu se simte frustrată.
Ilinca și-a revenit și ea. Cel puțin așa arată conturile de pe rețelele de socializare, pe care Sanda le mai verifică o dată la jumătate de an. Pare fericită, dar pe rețele nu mai știi dacă fericirea e adevărată. Sanda o vede călătorind în pozele pe care le postează. Câteodată se gândește să-i scrie, să se vadă la o cafea de zero calorii, dar o copleșește o stare de anxietate și abandonează ideea. Ultima cafea servită împreună are și acum un gust amar.
Text de Cătălina Bîrsanu
Editare de Natalia Graur
