Am fost crescută de o mamă ce era convinsă că va muri la 27 de ani. O mamă care, atunci când pășea afară din visul ei și intra pe poarta verde mușchi fără clanță, trăia în cercul unei numărători ce pornea de la 19 și se termina la 27. Avea opt ani în care să crească un copil sau doi. Opt ani în care să le dea cei șapte ani de acasă și după să-și ia un an liber pentru ea, ca să se convingă că știe care e numele ei. Opt ani în care notele scrise cu pix roșu în caiete cu liniuțe sovietice să fie și note trecute în cataloage cu nume reale. Opt ani în care rochii colorate să o poarte de la școală până acasă, într-un sat care era colorat într-un singur anotimp. Opt ani în care viața să se întâmple. Doar opt.
La 19 și-a scris sentința pe o foaie cusută într-un jurnal albastru închis pe care îl căra mereu după ea. Pe restul foilor cusute înșiruia motivele pentru care sentința asta nu e căzută din cer. Pe o foaie scria cum nu-și găsește locul în casa nouă. Pe altă foaie scria cum s-a ales azi cu o vânătaie nouă. Pe colțul altei pagini scria cum cineva în fața magazinului din centru i-a zis că parcă e bucățică ruptă din sora tatălui meu. Pe următoarea pagină scria cum azi în rutieră cineva n-a strigat-o pe numele său, ci pe numele cumnatei sale. Peste alte câteva pagini era scris mărunt cum atunci când a luat receptorul telefonului fix a fost întrebată dacă e fiica lui ghea Feghea.
Sora tatălui meu, cumnata mamei sau fiica lui ghea Feghea a murit la 27 de ani. De ziua îndrăgostiților a plecat din lumea neîndrăgostiților, o lume care i-a definit greșit cuvântul iubire, deși ea atunci când împrăștia iubire, părea că-i știe perfect definiția. „Cancer de col uterin, ultimul stadiu, să nu-i spui lui Feghea amu, dar după ce ajungeți acasă”, i s-a zis bunicii într-un cabinet de spital, cu 11 luni înainte ca viața lor să se împartă în cu și fără Liuda. Liuda a rămas la spital. Bunica în dreapta, iar bunelul la volan au plecat spre necunoscut în mașina lor verde șters de ploaie. Bunelu’ a făcut 20 de km până acasă, iar bunica două sute de mii, pentru că a ascultat ce i-a zis medicul între cei patru pereți ai spitalului în care fiica lor urma să zacă până la verdictul „aici semnați pentru morfină”. Bunelul a aflat acasă: „Liuda noastră are cancer”.
Liuda era contabilă la primăria din sat, o femeie frumoasă, îmbrăcată mereu ca fetele de la oraș, un om bun și copia tatălui ei. Liuda își dorea un copil și îl aștepta cuminte. Nu învinovățea niciun Dumnezeu că restul femeilor de vârsta ei din sat sunt mame, iar ea nu. Aștepta cuminte și simțea că minunea se apropie. Menstruația nu mai venea, durerile facerii parcă se adăposteau în corpul ei, iar ea se bucura pe ascuns că minunea se întâmplă.
Ceva ce a părut avort spontan a fost de fapt primul cuțit pe care cancerul l-a înfipt în corpul ei pe față, fără să se mai ascundă. Celor nouă luni de așteptare li s-au mai adăugat două și s-au transformat în 11 luni de chin. Menstruația nevenită suna a moarte nouă, nicidecum a viață nouă.
Bunica și bunelul s-au adăpostit în necunoscut. Nimeni n-a știut să le spună de ce, cum și că neplânsul nu te face mai puternic, ci te afundă și mai tare în necunoscut. Atât de tare încât în loc să-ți poți reveni, tragi în același adânc toate mâinile care se îndreaptă spre tine. Iei realitatea și o cioplești în piese de puzzle care la reconstrucție să încapă în spațiul tău de adăpost. Acolo trăiești, între patru pereți ancorați în trecut, și sunteți doar voi doi, întorși unul cu spatele la celălalt și elogiind omul transformat în inexistență. Un joc de-a v-ați ascunselea transpus perfect pe emoții reale, oameni reali, durere reală și viață reală, în care sentimentele se ascund de urechile care le-ar putea auzi și rămân în ascunzătoarea unei guri închise cu lacătul. Suferința asta a fost cernută printr-o sită foarte deasă fix deasupra oamenilor apropiați bunicilor. Ce a durut mai tare a rămas sus și nedescoperit, iar printre găurile minuscule ale sitei au căzut doar cojițe care au fost absorbite imediat de oamenii de jos. Absorbite și cultivate în frică, iar Liuda transformată din toate rolurile ei pământești în fantomă. O fantomă despre care nu se vorbește, nu se întreabă, dar care e printre noi și care, uneori, ne domină corpul, ni-l fură.
La 20 de ani, mama era oglinda suferințelor din casa în care trăia. O continuare a Liudei pe care n-a cunoscut-o niciodată, dar în care se transforma. Toate frânturile de povești despre ea pe care le auzea se adăposteau pe chipul mamei. Frânturi, pentru că nimeni n-a spus niciodată o poveste întreagă despre ea. Toate simptomele de cancer pe care le citea de pe pereții de la punctul medical din sat își făceau loc în corpul mamei. Iar toți oamenii care se prefăceau că uită că Liuda e moartă și că nu și-au dat seama că mama e altcineva, îi ștergeau din identitate. Cu toate astea, mama nu știa nimic despre Liuda, deși și-a îmbrăcat rochia de mireasă în aceeași cameră în care încă mirosea a moartea ei.
Mama, la 20 de ani, încerca să despleteasca tot ce auzea despre Liuda și să afle care e adevărata ei poveste. Ducea o luptă cu propria identitate, cu propriul corp, într-o lume care refuza să spună numele cumnatei ei până la capăt. Tata nu spunea nimic despre Liuda. Bunelul, nimic. Bunelul până azi n-a spus nimic despre ea. El își comprimă toată suferința într-un oftat lung și acolo se termină toată înfățișarea exterioară a durerii, restul o ține doar pentru el. Tata n-a spus ani de zile nimic despre sora lui, până de curând, când în poveștile din copilăria sa a reapărut un superpersonaj.
Bunica, în schimb, a fost singura care a ieșit pierzătoare la jocul de-a cine vorbește primul – pierde. N-a fost, însă, o pierdere binemeritată, ci mai degrabă una catalizată de gura mare a satului, care nu i-a lăsat fiica să moară în aceeași curățenie în care a trăit. Priviri rele care o iscodeau ca să mai afle o noutate. Picioare plimbărețe care auzeau radioul prin ogradă și-l transformau în marea petrecere de la ghea Feghea de acasă, călcând cu cei mai înglodați galoși de cauciuc peste doliul care nu lăsa întreaga casă să respire. Bani mari furați din primăria satului și băgați cu ea în sicriu de cei care niciodată nu poartă nicio vină, ci doar plasează vina pe trupuri inerte și cred că dacă nu ating sângele, nu-l au pe mâini. Un soț care, în loc să-i alunge boala, îi arăta cancerului direcția patului în care soția lui se zbătea între azi și moarte. Bunica a ieșit afară din joc, însă le-a răspuns cu jumătate de gură tuturor. Nedreptatea care i-a adus moarte în casă și i-a luat copilul n-o lăsa să-și facă liniște în suflet, darămite în sat.
La 21 de ani mama era aproape să nască. Nu știa ce va naște, dar simțea că va avea o fată. Timp de nouă luni fata care-i creștea în corp n-avea nume. Când s-a născut avea un nume care o aștepta, un nume care i-a rămas moștenire. L-U-D-M-I-L-A. Eu eram Ludmila, eram noua Liuda. Soarta pe care mama o luase în mâini în urmă cu doi ani ca să o continue (poate) până la 27 de ani, a fost scrisă în reluare în prima zi din viața mea pe certificatul meu de naștere. În ziua în care m-am născut a plouat după multe zile de secetă. A plouat mult și a spălat suferința din ograda verde. În ziua în care bunicii m-au văzut prima dată, s-au întors în sfârșit unul la altul, dar în continuare nu au vorbit unul cu altul despre Liuda lor. Aveau acum o Liudă nouă pe care să o iubească.
Eram Liuda tuturor. Trasă de o mânecă de bunica și de altă mânecă de mama. Cu mânecile mereu întinse făceam împărțeala între a sta câte puțin în fiecare jumătate a casei, dând bucăți din mine fiecărei mame din casă. Suplineam golul din sufletul mamei fără fiică, golind plinul din sufletul mamei mele – cu fiică. Eram Liudica, Liudelu, Liudeluș, Liudicuța și nimeni nu mă puteam răni, eram protejată de cele două mame atât de oamenii din jur, cât și de adevăruri pe care a trebuit să le aflu singură.
În clasa întâi, în venitul de la școală pe scurtătura ce traversa cimitirul, am descoperit cu prietenul meu Dan că și pe cruci există cuvinte. De atunci, fiecare drum spre casă era făcut pe scurtătură. Luam fiecare cruce la rând și cream povestea omului de sub pământ. În mintea mea știam de ce a murit fiecare om și care era aventura vieții lui după ce îmi exersam cititul, calculatul și, dacă aveam noroc de fotografii, și șiretlicurile de câștig la concursurile de clipit. În una din zile am dat de o cruce pe care scria numele meu, Ludmila Țurcanu, exact așa cum scria și pe caietele mele de la școală.
Auzeam des numele Liuda prin casă și nu-mi era mereu adresat mie. Atunci m-am gândit că poate era adresat Liudei de la cimitir, la care m-am întors în multe zile pentru a mă convinge că numele nostru este scris la fel, conține la fel de multe litere, nu are un „i” în plus sau un „u” în minus. De atunci, urechile mele n-au mai scăpat niciun cuvânt spus despre o Liudă care nu eram eu. Când rămâneam singură în casă îmi băgam degetele în toate sertarele de la stencă. Odată am deschis unul și am zărit în el aceeași fotografie de la cimitir. M-am speriat și l-am închis rapid înapoi. Eram bântuită, iar asta era pedeapsa pe care o primeam pentru că tropăiam în liniștea morților după școală.
Am auzit că era sora tatălui meu, dar continuam seara înainte de somn, cu plapuma pe cap, cu ochii țintiți către icoana din colțul camerei să spun „Tatăl nostru”, ca să nu mă bântuie cât dorm. Țineam frica asta pentru mine și nu îndrăzneam să o spun nimănui. Până la urmă, dacă era lucru curat, aș fi știut totul despre ea. Nici măcar nu știam de ce trebuia să port același nume urât pe care l-a avut și ea, când toți prietenii mei aveau nume frumoase și la modă. Cu atât mai mult n-am înțeles asta când am auzit că vecinele mele vorbeau la gard și spuneau că nu ar trebui să-i pui copilului tău numele cuiva mort, că se repetă soarta. Nu înțelegeam cum mama a putut să-mi facă una ca asta.
Îmi uram numele, în timp ce calculam la șapte ani că mai am 20 de ani de trăit. Eram antrenată într-un război cu soarta, cu Liuda cea moartă, cu Liuda cea vie, cu numele strigat,
cu numele scris, cu numele dezmierdat și cu profesoara de franceză care mi-a zis la primul „Je m’appelle” că sunt deșteaptă ca sora tatei. Bunica și mama îmi erau foarte apropiate, dar n-am avut atunci curajul să întreb nimic despre cealaltă Liudă, mă mulțumeam cu fragmente despre ea rupte din context și ascultate temător, în timp ce continuam să fug de numele meu. Un coleg m-a poreclit Luly în clasa a șasea. L-am considerat norocul meu, așa scăpam de numele hidos, de soarta care se termina cu 27 și de lupta în care eram înrolată zilnic. Pacea, însă, n-a venit odată cu ziua în care tot mai mulți oameni îmi spuneau Luly în loc de Liuda.
Mai întâi, a vorbit mama, care nu știa despre Liuda mult mai multe decât mine, dar știa deja că ea a fost o Liudă bună și că a făcut cea mai bună decizie că nu i-a lăsat numele să moară odată cu ea. Apoi a vorbit și bunica, care știa totul, dar deși încă nu mi-a spus totul, mi-a făcut cunoștință cu lumea Liudei. Cea mai frumoasă lume. Liuda s-a transformat greu din fantoma de care fugeam, în persoana pe care aș fi vrut s-o am lângă mine.
Lupta s-a terminat în ziua în care am ales să fac pace cu numele meu. Să accept că am același nume ca sora tatălui meu și că asta nu mă face să nu fiu un om întreg cu soartă proprie, cu ani proprii și cu nume propriu. Am ales să vorbesc cu fantoma care mă bântuie, să o îmbrățișez și să nu îi schimb numele. Am ales să fiu eu, Luly pentru prieteni, pentru că de porecle nu scapi, și Ludmila pentru întreaga lume, pentru că mama mi-a ales mie cel mai frumos nume. L-U-D-M-I-L-A.
Autoare: Ludmila Țurcanu
