O tânără înaltă, cu părul brunet împrăștiat pe spate, pășește grăbită peste asfaltul spart de sub picioare. Lasă în urma sa gropile și escaladează denivelările reliefului capitalei. Intră în clădirea renovată a Muzeului de Arte și se pierde printre femeile adunate la parter. Sesiunea de terapie prin artă începe cu un tur printre pereții tapetați cu picturi. După ce alege trei tablouri care să-i reprezinte trecutul, prezentul și viitorul, tânăra scrie cuvântul „Speranță”, care le-ar defini pe toate și se apropie de două refugiate din Ucraina.
-Sunt Emma. De fapt, Emanuela, dar toți îmi spun Emma. Și sunt voluntară, iar speranța mea este că pot face lucrurile mai bune…
Am cunoscut-o pe Emma la o sesiune de terapie prin artă, organizată de Asociația Obștească „Femei pentru femei”, la care ea este voluntară.
„Voluntariatul m-a prins”
Emanuela Cârpa are 20 de ani. S-a născut în Trușeni, iar la vârsta de trei ani s-a mutat în Chișinău, „pentru un viitor mai bun pentru copilul meu”, spunea mama de fiecare dată rudelor. „Și de atunci, aici mi s-au construit și amintirile din copilărie. Aici îmi păstrez sentimentul de acasă, de familie și unde vreau să aduc o schimbare”, recunoaște tânăra.
În ultimii cinci ani, după orele la colegiu, liceu și universitate, ea face voluntariat. În clasa a 9-a s-a înscris la Youth Klinic, rețea de centre de sănătate prietenoase tinerilor. „Acolo m-a prins cel mai mult activitatea de voluntariat”. În cadrul organizației a mers prin școli și spitale, unde le-a vorbit adolescenților ca ea despre grija de sine, atât cea fizică, cât și psihologică. „Lucruri importante, dar pe care nu ni le prea spun la școală”, constată Emma.
Odată cu activitățile de voluntariat a învățat și ea că poate spune „nu”, chiar dacă toți din jur, inclusiv familia așteaptă un „da” răspicat.
„M-am simțit rătăcită”
Emma visează să fie medică. „Vreau să salvez oameni, dar și să răscolesc prin capetele lor. Adică vreau să devin neurochirurg”. De aceea, timp de doi ani a studiat și la colegiul de medicină, „dar am renunțat și revenit la liceu, când am înțeles că nu-mi place cum funcționează sistemul de acolo”, spune ea, fără să vină cu prea multe detalii.
În timpul liceului s-a înscris la Crucea Roșie. „Îmi imaginam că am să ajung în zonele cele mai problematice, cu conflicte și războaie, ca să pot acorda primul ajutor oamenilor care suferă. Dar nu e totul mereu așa cum îți imaginezi”, constată ea.
După patru ani de voluntariat și absolvirea liceului și-a luat un răgaz. „Mai modern i se spune gap year… A fost o decizie spontană. După o perioadă stresantă, m-am simțit rătăcită. Simțeam că am nevoie de o pauză, care să mă ajute să recapăt un control efemer asupra vieții”. Dar a fost nevoie de doar câteva luni, să înțeleagă că trebuie să lase viața să-i dicteze cursul. Atunci a savurat fiecare clipă și experiență. În iarna anului trecut s-a implicat în mai multe activități de voluntariat și a devenit parte a echipei Asociației Obștești „Femei pentru femei”.
„Mai încerc la anul”
Se trezește dimineața la 6:00. Își pune căștile în urechi, iar muzica lui Mozart îi ține companie în timp ce aleargă prin parcul de lângă casă. Când simte că picioarele n-o mai ascultă, iar Rammstein îl scoate pe clasic de pe scenă, Emma revine acasă. Ia micul dejun și apoi merge la ore, la universitate. Este în primul an la Facultatea de Relații Internaționale. Alegere pe care a făcut-o după ce nu a reușit să se înscrie la medicină. „Dar n-o să renunț. Mai încerc la anul…”, zâmbește ea, după care o umbră de dezamăgire și frică îi strânge trăsăturile feței.
„La anul…”, repetă ea, mai mult ca pe o mantră care să-i mențină în viață visul, de care nu vrea să se desprindă. „Uneori am impresia că mă culc și mă trezesc cu acest gând. Uneori mi-e frică că dacă dau greș, nu voi ști ce să fac după atâția ani când am avut un scop bine stabilit”, recunoaște Emma.
După ore, merge la sediul AO „Femei pentru femei”. Ajută la organizarea unor evenimente, ia interviuri sau scrie articole. „Nu știu dacă există ceva mai frumos decât de a fi voluntară. Voluntariatul este acceptarea de a face un bun fără să aștepți ca cineva să-ți dea ceva înapoi. Pur și simplu simți că vrei să aduci o schimbare și asta e tot. O faci pentru că vrei, nu pentru că trebuie… Fac un fel de paralelă și cu medicina, mai cu seamă ce înseamnă ea pentru mine”, îmi spune Emma, într-o amiază cât ne plimbăm prin parc.
Oamenii aleargă după câinii lor, care întind lesele până încep să scârțâie, o femeie cu batistă colorată mătură frunzele și le adună într-o cutie de carton, iar Emma se pregătește pentru filmarea unui video, în care să întrebe fetele și femeile dacă se simt în siguranță.
„Toți suntem egali”
„Nu mă simt mereu în siguranță, în special serile… Îmi place misiunea celor de la «Femei pentru Femei». Îmi place că împreună putem ajuta fetele și femeile să se dezvolte, să aibă încredere în ele, mai ales când ajung în diferite localități ale țării și văd cât de puternice și minunate sunt, dar nici măcar ele nu-și dau seama de acest lucru”, constată Emma.
Când era mică, de multe ori se întreba de ce bărbații în familia ei au dreptul să stea în fața TV-ului după lucru, iar femeile o puteau face după ce pregăteau și cina. Se întreba de ce adulții nu ascultă și părerea copiilor. Se întreba de ce trebuie să-i judeci pe unii oameni pentru că așa o face întreaga societate. Nu înțelegea de ce trebuie să-și sufoce nu-urile și părerile, pentru a fi pe placul celor din jur. „Acum, însă, lucrurile au devenit mult mai clare. Am învățat să accept opiniile altora, dar și să nu-mi fie frică să spun ce simt și ce gândesc. Am înțeles că vreau să lupt pentru echitate… Vreau să trăiesc într-o lume pașnică, unde cu toții suntem egali. Pentru că atunci când murim, toți avem un schelet egal după descompunere. Și de-aia și în viață toți suntem egali”, subliniază tânăra.
Puterea de a visa
Pe parcursul celor cinci ani de voluntariat, Emanuela Cârpa s-a schimbat. Nu mai e acea tânără închisă, retrasă, care evita să-și exprime public părerea, de frică să nu fie înțeleasă corect. „Voluntariatul m-a învățat să mă expun așa cum simt eu, dar nu așa cum vor alții. Am învățat să fiu atentă și la nevoile mele. Sunt mai activă, mai implicată”, spune ea.
Nu îi mai este frică să își exprime emoțiile, să fie empatică, tristă sau zâmbitoare. Îi zâmbește larg fiecărui om cu care începe să discute. Nu mai consideră că e nevoie să pară extrem de rigidă și serioasă, pentru ca ceilalți să o asculte. „De multe ori vorbești, chiar dacă știi că lumea nu te prea aude, dar nici tăcerea nu este o soluție”, adaugă ea. Pentru Emma voluntariatul nu are vârstă. „Ești voluntar atâta timp cât vrei să o faci și când nu aștepți nimic în schimb. Este ca o lecție de viață, pe care nu o înveți la nicio universitate”.
După ce le-a întrebat pe fete și femei care este nivelul de siguranță pe care-l simt în oraș, Emma își strânge lucrurile în geantă, face câteva apeluri, după care se îndreaptă spre casă. Acolo o așteaptă pânza pe care pictează cu ulei, conspectele pe care trebuie să le mai răsfoiască, dar și „cercetarea științifică în medicină”, cum îi place tinerei să o numească, la care lucrează pentru ziua când va deveni neurochirurgă. „Simt cum în fiecare zi devin mai puternică și nu mă mai afectează nici măcar fraza rudelor: «El a devenit doctor la 22 de ani, iar tu de abia la 22 de ani te duci la universitate…» Puterea este atunci când nu renunți la visul tău, chiar dacă mulți nu mai cred în el”.
