Instructorul primește semnalul de la pilot, ușa din cargo se deschide, iar hăul care se crăcănează în față înghite niște șervețele lăsate nesupravegheate.
Urechile îmi șuieră. Îmi simt inima în gât și abia mă pot sprijini pe bocanci cu toți sacii ăștia legați de mine. În spate stă parașuta principală pe care am pliat-o cu mâna mea, sub atenta supraveghere a instructorului care acum se uită cum stăm înghesuiți ca ardeii iuți într-un borcan așteptând picantul. Chingile care îmi înconjoară coapsele mă strâng, dar știu că asta-i bine. Suntem legate toate trei, eu, parașuta principală și cea secundară mai mică, atârnată în față ca o sarcină de rezervă. De pe frunte mi se preling mici picături de transpirație, am părul sugrumat sub casca din oțel de infanterist și, pentru o clipă, spiritul îmi părăsește corpul și se uită din afară la avionul ăsta plin de copii care își doresc să ajungă piloți. Toți simt frica paralizantă, dar toți știu că după căderea în gol vine manșa.
Cine nu sare nu zboară.
Dacă vrei să câștigi lupta cu gravitația, trebuie să te arunci în hău. Să cunoști accelerația, să cazi ca o piatră la mila planării parașutei. Dacă vrei să zbori, tre’ să cazi în gol. Dacă vrei să reziști în aer, tre’ să te arunci în el, să-i cunoști adâncurile, frumosul și greul.
Îmi aduc aminte cele mai importante cuvinte de la briefing:
– O să spun cinci…, patru…, trei…, doi…, unu. La unu, te bat umăr pe umăr și sari, nu te mai uiți înapoi.
Încerc să repet ca să țin minte: cinci, patru, trei, doi, unu, o bătaie pe umăr și mă arunc fără să mă uit la petele colorate de pământ și nici la cei peste o mie de metri care ne despart. Fără să văd prăpastia din fața mea, să mă arunc și să mă agăț de aer.
– Apoi numeri 1001, 1002, 1003, 1004, 1005, 1006 și te uiți în sus, să te asiguri că chinga legată de tine îți declanșează parașuta, ne dă Iordache următoarele instrucțiuni. Nu te grăbești cu număratul, nu te înfigi să deschizi rezerva că, dacă parașuta principală are întârziere și tu le deschizi pe amândouă, te-ai supt.
Cinci…, patru…, trei…, doi…, unu.
Paraschiv sare primul. E foarte înalt, bine făcut și și-a luat brevetul de parașutist la aeroclubul de la Salcea cu mult înainte să intre la Academie. E singurul care arată decent în această învălmășeală de elastice, chingi și pânze, combinezonul îi vine ca turnat, iar centurile care îl leagă de parașute fac parte din compleul unui parașutist în toată regula. Fără să aștepte prea mult, la semnalul lui Iordache face un salt înainte și plutește pe un pod de aer câteva sutimi de secundă, după care face o mișcare bruscă la stânga și cade în gol. Corpul i se face din ce în ce mai mic în timp ce ridică mâna dreaptă la tâmplă într-un salut oficial.
– Să mor io, scap printre dinți fără să vreau și-mi dau ochii peste cap.
Dar încerc să-mi cobor inima la locul ei și să fiu atentă când îmi vine rândul, ca nu cumva chiar să mi se îndeplinească.
Cinci…, patru…, trei…, doi…, unu…
Al doilea săritor e aspirat de jetul puternic de aer și nici n-apuc să văd cum se prelinge pe lângă avion și dispare. Al treilea se ține cu unghiile de bestia zburătoare, dar Iordache e pe fază și-i face vânt. Următorul face doi pași în alergare și se aruncă în necunoscut. Respirația mi se intensifică, văd pământul ca o paletă de acuarele și golul imens care se cască înaintea mea.
Cinci…, patru…, trei…, doi…, unu.
Cinci…, patru…, trei…, doi…, unu… îmi repet în minte.
Cine nu sare, nu zboară. Un prag mai am de trecut, un prag.
Mă uit la gaura care face diferența dintre a avea rădăcini și a plonja în gol, sentiment pe care-l am aproape în fiecare seară, înainte de somn. Ușa, un dreptunghi în picioare cu marginile rotunjite, aduce cu ușa unui submarin, iar senzația e aceeași. Înăuntru ești protejat, afară e lupta pentru supraviețuire.
Fac un pas în față și îl văd pe Iordache care își ascunde ochii mici după ochelarii cu lentile galbene. Cu maxilarul pătrat ca a lui Johnny Bravo, își ține mereu colțurile gurii trase înspre urechi de nu știi dacă zâmbește sau îl doare ceva. Câteva riduri mai adânci îi brăzdează fruntea colțuroasă. Curentul puternic de aer îi dezvăluie începutul de calviție.
– Care e probabilitatea ca toată experiența noastră să se termine cu o tragedie?
– Cam una la mie.
Îmi pare rău c-am întrebat. În fond, de prin școala generală încoace, șansele n-au părut să-mi fie vreodată favorabile. La paișpe ani, știam să fac ce știe să facă orice copil de vârsta aia: să se răzvrătească. Mama mă împingea de la spate să mă duc la Liceul Militar, la fel ca soră-mea, dar argumentele ei („e cel mai bun liceu din oraș”, „acolo merg toți copiii buni la învățătură”, „nu am bani să te trimit la Dragoș Vodă”) picau ori de câte ori o auzeam pe Teo plângând în fiecare weekend în care primea învoire. Doi ani de zile în cazemata de la poalele Rarăului o făcuseră pe soră-mea mai mare să regrete tot ce însemna armata pentru un copil, iar eu eram hotărâtă să nu fac aceeași greșeală. Împreună cu Ioana, prietena mea cea mai bună care trăia aceeași poveste cu sora ei, Smaranda, am hotărât că experiența unui militar nu seamănă deloc cu ce ne doream noi de la viață. Mama nu insista, ca și când alegerea era a mea și doar a mea, dar asta nu însemna că nu aveam mereu discuții pe tema asta.
Într-o zi, a intrat în casă, îmbrăcată cu aceeași rochie modestă, dar frumoasă și s-a pus pe scaunul de lângă mine la masa din bucătărie.
– M-am întâlnit cu profu’ de mate.
– Măgureanu? Unde era?
Mi-am îndreptat spatele pentru că îmi stârnise interesul. Profu’ de mate era un tip hâtru, dar imprevizibil, care ne câștigase respectul prin felul lui de a ne provoca curiozitatea, imaginația și a ne pune în joc gândirea logică.
– În centru’, pe platou. L-am întrebat ce șanse ai să intri la Liceul Militar.
– Haide, mamă, iar mă iei cu asta?
– Lasă-mă să termin, că te interesează. Mi-a spus că ai douăzeci la sută șanse să iei testele de admitere pentru că nu ești la fel de ambițioasă ca soră-ta.
O ascultam și ochii mi se umpleau de lacrimi. Dacǎ până în clipa aia eram întrebatǎ ce-mi doresc sǎ aleg pentru viitorul meu ca și cum opțiunile erau înșirate pe o masă și eu trebuia doar să pun degetul pe una, de data asta se punea la îndoialǎ capacitatea mea de a ajunge la visuri prea înalte, imposibil de atins.
M-a cuprins o senzație acută de a mă desprinde de tot ce voia mama, de ce credea Măgureanu, de ce simțea Ioana și, pentru prima dată în viața mea, am știut că vreau să fac ce se presupune că te pregătește școala să faci, să aleg cu capul meu.
Dacă asta era o îndrăzneală prea mare pentru mine, trebuia să aflu, trebuia să știu ce și cât pot. Eram speriată, dar cu cât mă înfricoșa mai tare ideea de liceu militar, cu atât știam că e un țel suficient de mare.
Mintea mea îmi spune că pot s-o fac, că trebuie să sar, dar corpul și instinctul natural de autoapărare nu mă lasă să mă arunc în gol. Curentul care mă trage afară, aerul rece care care îmi zdrobește mușchii feței și îmi lipește combinezonul de corp cu tot bagajul pe care îl car după mine, prăpastia care se ivește dedesubtul meu – toate astea deschid o fereastră în care mă întorc înapoi în clasa a VIII-a și îl revăd pe profu’ de mate care îmi anulează șansele să intru la Liceul Militar pentru că nu sunt la fel de silitoare ca soră-mea.
Imaginile mi se derulează cu repeziciune în minte. Mă plimb prin curtea interioară a liceului, sunt deja în clasa a XII-a și mă pregătesc să dau proba medicală pentru piloți la Institutul Național de Medicină Spațială împreună cu alți patruzeci de elevi. „Ce să caute o fată acolo?” aud în susurul de șoapte, văd privirile care se îndoiesc că aș fi un candidat potrivit.
Sunt cu mama la telefon și ascult vorbele ei: „ai încredere în tine, dacă ăsta e drumul tău, o să găsești calea potrivită.”
Sunt la admitere la Academie, tocmai am intrat alături de alte cinci fete și nouăsprezece băieți, viitoarea promoție de piloți.
O fi așa cum se zice, că înaintea morții îți trece viața prin fața ochilor. În vârtejul de imagini, îi văd fața nerăbdătoare lui Iordache. Simt o smucitură și chinga mă trage în sus. N-apuc să număr, degetele mi se desprind de pe cușca de fier zburătoare…
Simt pământul ferm sub picioare. Mara mă privește ștrengar și aleargă înspre lada cu nisip, în vreme ce Sara mi se aruncă în brațe și îmi redesenează cu degetele liniile de riduri fine de pe frunte. E ciudat cum să înveți să zbori capătă de-a lungul vieții atât de multe sensuri. Mă uit la ceas și îmi dau seama că e vremea să-mi iau fetele din parc și să ne pornim spre casă. Sunt pilot de încercare și am două zboruri de noapte planificate pentru azi.
Autoare: Magdalena Aldea
