Mă alătur mulțimii, sărbătoarea îmi grăbește pașii spre florăria de lângă casă. Aleg un buchet la fel de special ca femeia din familia mea: o legătură imensă de diferite culori. Nu mă pricep, dar cred că sunt un soi de crizanteme. Abia de pot să le cuprind în brațe. Îmi plac mult și știu că o voi surprinde.
Orașul freamătă de viață, iar străzile sunt inundate de culori – flori în mâinile trecătorilor, cu promisiuni nerostite ascunse în buchetele pentru femeile din viețile lor.
Tot drumul mă gândesc ce-i voi spune. Am în minte un discurs scurt, dar care să-i ajungă drept în inimă. Câteva rânduri cu care, intenționând să mă folosesc de farmecul sărbătorii, vreau să-i schimb statutul în casă. Îmi dau seama că-l merită, cred că sunt pregătită și că, în sfârșit, e momentul potrivit.
O găsesc la bucătărie, aproape ca de obicei. Îi întind buchetul și gânguresc: „Să fii fericită…”, dar când să-i spun „mamă”, izbucnesc în lacrimi. Șiroaie curg pe obrajii mei dați cu pudră și pe ai săi, îmbujorați de la aburii din cratița cu borș. O cuprind, și cu nod în gât găsesc putere să continui, dar mă plafonez: „Să fii fericită, tanti Pașa!”. Tata ne privește nedumerit din ușa casei.
**
În ultimele două decenii, în fiecare an de 8 martie, fără excepții, mergem cu soră-mea în ospeție la mama, la cimitirul din capătul satului. Când intri, pe dreapta, cobori la vale vreo cinci rânduri de morminte. Mamei i-au găsit loc lângă bunelu’, fix sub copacul de vișin și alături de cel de nuc, sădit câțiva ani în urmă de tata, să țină umbră mormântului.
Unii cumpără lalele și trandafiri pentru mamele lor de acasă, noi cumpărăm garoafe, dar cel mai des – ikebane artificiale, ca să țină până înaintea Paștelui, când o vizităm pe mama din nou s-o pregătim de Blajini. Dăm cu var, cosim iarba și revopsim cu argintiu inscripția de pe monument: „Dumitriu Parascovia. Te ținem minte, te iubim, te plângem”. Mă bucur când văd că înaintea noastră a mai fost cineva să-i îngrijească locul de veci. De obicei, nașa și fina îi aduc buchete albe și câte o candelă.
Enlarge
Mama a trecut în neființă când avea 37 de ani, tata atunci avea 38, sora mea 14, iar eu doar 4. Nu-mi amintesc nicio situație din viața mea de copil când am spus cuvântul „mama”. Cu mama mea am două amintiri — când îmi pregătea buchete de crizanteme să le duc educatoarelor de la grădiniță și ziua în care am petrecut-o pe ultimul drum. N-am știut niciodată ce simte un copil când spune „mama”. De 8 martie, la grădiniță, apoi la școală, copiii dedicau mamelor poezii, desene și felicitări. Și eu făceam la fel, dar niciodată nu aveam cui să-i spun „E pentru tine, mamă”. Am crescut cu ideea că nu mi-a fost dat să am o mamă lângă mine și să o strig pe „mama” ori de câte ori simt nevoia.
**
Tanti Pașa a apărut în viața mea acum vreo 10 ani, într-un moment în care familia noastră era pe muchie de cuțit. Aveam o relație dificilă cu tata, eram supărată pe viața pe care o aveam și împăcată cu gândul că unicul suflet în grija căruia am rămas este mama care mă veghează din ceruri. Nu pot uita mirarea și emoția pe care am avut-o atunci când tata ne-a făcut cunoștință cu tanti Pașa. În gândul meu răsuna continuu aceeași întrebare retorică: „E posibil să aibă același nume ca mama?!”.
Aveam vreo 16 ani, eram studentă la colegiu. Greutățile mă maturizaseră destul de rapid. Nu mai eram copilul naiv căreia îi puteai prezenta un om nou în casă și să-i oferi titlul de „mamă”, lucru de care tata era foarte conștient și, din fericire, nu l-a făcut. Dar nici ea, mamă a doi băieți mai mari ca mine, n-a pretins vreodată la acest statut și recunoaștere din partea mea.
În schimb, din primele clipe am simțit-o un om cald, blând, liniștit și modest. Părea chiar prea ideal. Mi-am dat timp să o descopăr și mă descopere. În cei vreo 10 ani, n-am avut nicio situație de conflict, nicio scânteie care să răcească relația dintre noi. Și deloc puține au fost momentele când anume ea era puntea de împăcare dintre mine și tata.
Îmi amintesc prima dată când a gătit sarmale. Nici măcar nu era zi de sărbătoare – o duminică leneșă, în care eu, ca de obicei, mă trezisem târziu. Intrând în bucătărie, mă lovise mirosul familiar și, pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că sunt iar copil, că mama e acolo. Dar nu era ea. Era tanti Pașa, care dezvelea încet cu lingura foile de varză de deasupra sărmăluțelor împletite cu grijă, lăsând aburii să se ridice deasupra ceaunului. A ridicat privirea spre mine și mi-a zâmbit, un zâmbet cald, cumva protector. Am rămas pe loc, fără să știu cum să reacționez.
Momentul s-a repetat și când am decis cu prietenul meu să ne mutăm separat. Îmi făcusem câteva bagaje și eram gata să-mi iau zborul din cuibul părintesc. Mai întâi în pragul casei, apoi în fața porții ne-a privit lung și, fără să ezite mult, ne-a spus: „Hai, drum bun! Să vă înțelegeți și să cedați când unul, când altul. Așa e la început, când vă șlefuiți”.
Tata niciodată n-a forțat lucrurile. Știe cât de delicate sunt firele care ne leagă. Știe că „mama” e un cuvânt mare pentru mine. Chiar dacă poate în sufletul lui și-ar dori să-l audă venind din gura mea, nu face presiuni. L-am surprins de multe ori în ultima perioadă privind-o pe tanti Pașa cu o expresie de recunoștință. E un fel de recunoștință tăcută, pe care o împărțim amândoi pentru felul în care tanti Pașa a lipit ciob cu ciob ca să clădească din nou familia noastră.
În primii ani, era atât de ciudat să merg cu ea la mormântul mamei mele biologice. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că anume acest moment e o dovadă în plus a integrării sale complete în familia noastră. Ba mai mult, evit să spun că este o mamă vitregă, pentru că sensul negativ pe care l-a căpătat în societatea noastră această sintagmă nicidecum nu reflectă relația mamă-fiică pe care o avem noi.
Enlarge
Am învățat să o iubesc și să mă simt protejată, să-i spun secrete și să mă bazez pe ea. Dar chiar dacă toate aceste lucruri au devenit o rutină, cuvântul „mamă” încă îmi stă în gât ca o piatră grea. Încerc să-l spun, îl rostesc de zeci de ori în minte, dar când vine momentul să o privesc în ochi și să îl las să curgă, se blochează. Nu pentru că nu aș vrea să-i spun asta, ci pentru că mă simt ca și cum aș trăda-o pe mama mea biologică, cea care nu a apucat să mă vadă crescând.
Încă mă trezesc uneori visând cum ar fi fost să o am pe mama lângă mine, pe mama care mi-a auzit prima dată strigătul în maternitate. Dar conștientizez în fiecare zi că, în felul ei, tanti Pașa este tot ce am nevoie acum și poate chiar mai mult. Poate că într-o zi voi reuși să-i spun „mamă” cu ușurință, fără lacrimi. Poate că într-o zi, silabele „ma-ma” îmi vor veni natural, fără să le mai compar pe cele două mame în capul meu.
Mă bucur că o am pe tanti Pașa aproape și că-mi oferă o iubire discretă, dar constantă, una care mă face să mă simt mai puțin singură în această lume. Poate asta înseamnă, de fapt, să ai o mamă – acel sentiment de acasă pe care-l primești atunci când o privești în ochi. Chiar dacă nu-i va lua locul mamei care m-a născut, mă ajută să simt cum ar fi fost să am o mamă în toți acești ani. O mamă care să nu-mi fie soră sau bunică, o mamă-mamă.
Învăț să înțeleg că viața, cu toate încercările și pierderile ei, găsește mereu o cale neașteptată de a aduce în jurul nostru oameni de care nici nu știam cât de mult aveam nevoie.
Mama rămâne în amintirile mele, dar tanti Pașa este cea care mă învață că dincolo de cuvântul „mama” este în primul rând grija și iubirea, care pot veni sub forme noi, chiar și atunci când crezi că inima ta a încetat să le mai caute. Pare simplu, dar e neomenesc de greu să învăț a rosti la 26 de ani, ca un bebeluș, silabele „MA-MA”.
Text de Valeria Dumitriu
Editare de Natalia Graur
