Îmi amintesc foarte clar acea dimineață.
Era un început de zi gri din ianuarie 1989, una dintre acele zile când lumina pare filtrată prin ciment. Crâmpeie de zăpadă murdară zăceau ici și colo, unele rămase încă din decembrie. Dintotdeauna zilele de felul ăsta mi-au inspirat liniște și siguranță. Ce s-ar putea întâmpla într-o astfel de zi?
Era a doua zi a stagiului meu de obstetrică, cel mai așteptat de orice elevă de „sanitar” de clasa a douăsprezecea. Dintotdeauna clădirea spitalului „de femei” avusese pentru mine o aură de mister. Aveam deja experiență în spitale. Prima mea întâlnire cu moartea o trăisem în urmă cu câțiva ani, la primul stagiu din clasa a noua. Între timp m-am obișnuit. Deși eram doar un copil, cumva am înțeles că rolul unei asistente nu e întotdeauna să vindece sau să ușureze suferința cuiva. De multe ori singurul lucru ce poate fi făcut e să ții de mână pe cineva care traversează Styxul.
Dar aici urma să întâlnesc viața la spectaculosul ei început. Și rușinea, durerea și tabuul din spatele unei realități a regimului comunist: anatema legiferată împotriva avortului.
În realitate nu se prea vorbea deschis despre contracepție și sarcini nedorite. Și nu doar din cauza comunismului. Tabuul traversa câteva generații în spate. Cele mai multe colege din școală, generală sau liceu, aveau informații despre menstruație, viața sexuală sau contracepție de la alți copii.
Cândva, prin clasa a unsprezecea, una dintre instructoarele noastre ne-a vorbit despre contracepție și ne-a recomandat o carte ce s-a dovedit bine documentată: „Adolescența”. Viitorul se contura foarte incert: lipsă de informații, prejudecăți, lipsă de perspective.
Cam asta gândeam când îmi schimbam hainele civile cu halatul de spital. Era ora șapte, eram prima ajunsă și eram singură în vestiarul mic, rece și cu miros de mucegai. De fapt aveam cel puțin doi gândaci ca tovarăși. De ce am reținut atât de bine atâtea detalii? Nu știu. Poate pentru că era ziua în care urmau să explodeze în fața mea viața, moartea și mușcătura aspră a compromisului moral.
Prima dată a fost nașterea. Chiar dacă îmi imaginasem sau încercasem să îmi imaginez o naștere, realitatea m-a luat prin surprindere. Când eu am ajuns în sala de nașteri era acolo o gravidă ce se afla de câteva ore în travaliu. Era la al treilea copil. O femeie tânără, de la țară. Cam atât poți afla din interacțiunea cu o femeie în travaliu. Restul identității ei se pierde după perdeaua de durere. Mirosea a săpun. Avea privirea unui animal hărțuit. Am simțit milă, frică și neputință. Afară începuse să ningă.
O doctoriță, pe care încă nu o cunoșteam, a intrat și a întrebat-o pe moașă cine sunt.
Am redevenit invizibilă imediat după ce a aflat ce căutam acolo. Am asistat cu gura căscată la nașterea în prezentație craniană. Moașa m-a strigat și m-a întrebat dacă știu ce trebuie să fac în continuare. Știam și creierul meu a comandat tot ce era necesar: adrenalină, dopamină, cortizol.
Am luat nou-născutul, l-am învelit și l-am pus în coșul pregătit. Am luat cele două pense din cutie și le-am fixat pe cordonul ombilical. Apoi am luat foarfeca și am tăiat legătura groasă din vase de sânge împletite. După zeci de ani, am vie în amintire inclusiv presiunea necesară pentru a acționa acea foarfecă. Eram copleșită de ce văzusem și, mai ales, de ce făcusem. Eram acel fel de om pe care cei din jur se pot sprijini.
Copilul era fetiță și îmi amintesc că am fost întrebată ce notă îi dau. Eu? Da, se pare că eu. Am repetat în gând criteriile APGAR și am întrebat cu voce stinsă: zece?
Nu îmi amintesc numele fetiței, doar mirosul: un amestec de sânge cu lapte. Și pielea ei umedă.
Așa am întâlnit viața.
Moartea pândea deja când eu ajunsesem. În una din rezerve era o fată cu șase luni mai mare decât mine. Împlinise optsprezece ani în toamna de după terminarea liceului. Nu era din județ. Era aici pentru o încercare disperată a medicilor de a gestiona complicațiile septice ale unui avort. Nu am avut alte detalii. Nu aveam acces la foaia de observație pentru că urma să vină procuratura. Am intrat de două ori să îi schimb flacoanele de perfuzie. Avea febră și era în comă profundă.
Medicii și asistentele intrau și ieșeau. Procurorul, un bărbat slab și cu o mină aspră, a citit foaia de observație, a vorbit cu șeful de secție și s-a uitat pe sub ochelari la trupul firav al Biancăi. Așa se numea fata.
La plecare, a trecut pe lângă mine. Așteptam cu un flacon de ser cu penicilină în fața salonului. Tratamentul de ora douăsprezece. S-a uitat la mine, a schițat o înclinare a capului și a deschis gura să spună ceva. Dar a închis-o la loc fără să fi emis vreun sunet.
Asistenta mi-a dat o condică de medicamente și m-a trimis la farmacie. Cunoșteam procedura și știam că farmacia era în altă clădire.
Ninsoarea se oprise. Știu că m-am întrebat dacă voi putea face asta în fiecare zi. Să mă simt responsabilă pentru viață și moarte. Să fac alegeri care au costuri așa de mari.
Când m-am întors, Bianca era resuscitată. Am intrat în salon și am ajutat. În tot acel timp am trăit o disociere. Copilul din mine era în pauză, privind pe fereastră cu degetele în urechi. Asistenta din mine era acolo, făcând tot ce i se spunea, rapid și eficient. Asistenta a văzut cum Bianca se stinge. Copilul din mine a plâns în vestiar. Pentru Bianca și tot ce nu va deveni. Pentru mine care nu voi uita niciodată neputința. Și pentru toate morțile pe care nu le voi putea preveni.
La ora prânzului în acea zi devenisem deja adult. Mai aveam câteva luni până la majorat.
În acea zi m-am gândit prima data la fugă. Fuga din Romania, fuga din viața mea, fuga din realitatea care mă copleșea.
La ora paisprezece dădeam declarații Miliției. Dispăruse parafa șefului de secție. Din vestiarul cu gândaci, unde se schimbase la ora șase. De ce? Pentru că își pierduse cheia de la cabinet. Venise la o naștere și își luase halatul de la spălătorie. Parafa probabil o pierduse anterior. Dar, fiind șeful secției, trebuia să anunțe pierderea. Parafa putea fi folosită pentru a aproba avorturi. Eu fusesem, se pare, a doua persoană pe care o văzuse femeia de serviciu intrând după șeful de secție. Primul fusese un student grec care își făcea lucrarea de diplomă.
Milițianul era răcit și plictisit. Și-a suflat nasul și apoi s-a uitat surprins la mine. M-a întrebat dacă am văzut parafa cu pricina. Am zis că nu. A scris ceva pe un caiet studențesc. Mi-a cerut datele: numele meu și al părinților, adresa exacta, numărul matricol și clasa în care eram. Numele dirigintei și al instructoarei responsabile de practica mea.
Apoi a întrebat dacă studentul grec era iubitul meu. I-am spus că nici măcar nu îl văzusem. Deci nu, nu era iubitul meu.
Mi-a mulțumit și și-a suflat din nou nasul. L-am privit cum bagă batista cu secreții în buzunar și m-am gândit la contaminare. La plecare am trecut pe la sala de nașteri. Moașa urma să stea în tură până la ora nouăsprezece. Am întrebat-o dacă mai pot să o ajut. Tricota. Îmi dorea o zi bună. A salutat și am dat să plec. M-a întrebat dacă am învățat ceva în acea zi.
Am învățat că pot să învăț multe, dar nu pot controla tot. Că sunt făcută pentru a ajuta oameni și voi trăi făcând asta. Că voi plânge, mă voi lupta și nu voi primi niciodată cât am dat.
Și am înțeles, în acea zi cenușie de ianuarie, că nu voi putea trăi decât făcând asta.
În zecile de ani care au urmat, m-am îndoit de multe dintre credințele mele. De asta, niciodată.
Autoare: Florina Vasilie
